În plină pandemie, presiunea psihologică pe care o resimte populația a devenit o problemă de sănătate publică.
Restricții, recomandări, distanțare socială, izolare, carantină, spectrul îmbolnăvrii, știrile din Italia, zona roșie a Europei.
Anxietatea îi determină pe oameni să se comporte irațional, ca răspuns la sentimentul de frică generalizată.
Cei din linia întâi, medicii și personalul medical, sunt expuși prin interacțiunea cu cei deja infectați, cu bolnavii.
Epuizați, insuficienți ca număr, într-un ritm de muncă infernal, medicii și personalul medical sunt cei care duc greul acestei pandemii.
Daniela Rațiu: Dincolo de date, de hărți cu cazurile în creștere din Europa și de peste tot în lume, pandemia pune serioase probleme de ordin mental, de sănătate publică, de gestionare a unei presiuni aproape infernale. Avalanșa de informații – infodemie, distanțare socială, izolare, anxietate, psihoză. Viața noastră s-a schimbat dramatic. E imposibil să te sustragi. Ce impact are asupra mentalului colectiv/individual această pandemie? Cum gestionăm?
Ica Secoșan: Într-adevar, nu tratăm doar COVID 19, ci începem să fim preocupați și de impactul psihologic al acestei pandemii la nivel individual și global.
Vorbim tot mai mult despre anxietate, panică, stigmatizare și discriminare. Știm deja că în situații de urgență, vedem un declin și în sănătatea mentală a populației. Frica este un răspuns normal în fața unui pericol. Dacă pericolul este unul real, vedem o mașină spre exemplu care se îndreaptă înspre noi, se activează un răspuns de supraviețuire; frica așadar ne protejează.
În cazul unui patogen invizibil, pe care nu îl putem detecta, nu îl vedem, nu îl simțim în nici un mod, frica se poate transforma foarte repede în anxietate.
Incertitudinea este terenul perfect pentru o reacție de panică. Iar aceasta este situația în care ne aflăm noi astăzi, o situație incertă, cu întrebări la care încă nu putem găsi răspunsuri, sau nu la toate cel puțin, și astfel putem cădea în capcana erorilor de gândire, a catastrofizărilor și generalizărilor. Pe de altă parte, această gândire disfuncțională atrage după sine comportamente dezadaptative.
Anxietatea ne poate determina să recurgem la gesturi care pot părea la o analiză obiectivă bizare. Tot anxietatea ne poate paraliza, ne face disfuncționali și incapabili să reacționăm în fața realității. Cum gestionăm ?
O întrebare foarte dificilă pentru acest moment. Observăm reacțiile mentale ale oamenilor din toate țările afectate, cu micile diferențe culturale desigur, dar încă suntem în plină criză.
Cum vom rămâne după ce această pandemie va lua sfârșit, care va fi impactul post-traumatic asupra individului și a lumii în care trăim, cred că încă e devreme să îl cunoaștem cu precizie.
Deocamdată, o situație de criză necesită intervenție în criză, adică exact măsurile descrise de diverse organizații internaționale, WHO, APA etc., care recomandă aceleași direcții de abordare, de la cât și cum ar trebui să ne expunem la informația din media, până la felul în care ar trebui să le explicăm copiilor noștrii motivul pentru care trebuie să rămână în casă.
Psihoza în care deja trăim ne afectează comportamental, indubitabil. Oamenii devin iraționali, este extrem de ușor să îți pierzi rațiunea într-o realitate în care auzi permanent despre moarte, decese, pandemie.
Oameni fug din carantină, mint în legătură cu locul de unde vin, riscă dosare penale, fac speculă cu dezinfectante, auzi chiar de un transport de materiale medicale atacat. Sunt destul de mulți cei care nu respectă regulile. Cum trebuie să „citim” toate astea?
Aș prefera să cred că este vorba de o singură explicație. Anxietatea asociată coronavirusului crează sentimentul lipsei controlului, iar atunci când ni se întâmplă asta, avem nevoie să restaurăm acest sentiment. Aici intrăm pe teritoriul comportamentelor compulsive, ne focusăm spre exemplu pe a cumpăra făină și neglijăm alte aspecte esențiale care ne-ar putea proteja.
Au apărut articole în presa internațională, scrise de colegi, psihologi sociali care au studiat comportamentul chinezilor în plină epidemie și au constatat că aceștia s-au concentrat atât de mult pe purtatul măștii, încât se expuneau în locuri aglomerate, cu risc mare de contaminare, având însă sentimentul fals al controlului asupra a ceea ce li se întâmplă.
Când trăim anxietate, interpretăm situația ca fiind dramatică, prin urmare răspunsul la o astfel de situație nu poate fi decât dramatic. Pe de altă parte, citând un titlu din presa internațională, e vremea psihopaților, mai există și alte explicații ale exemplelor descrise.
Nu cred că o situație de criză ne schimbă, devenim brusc mai buni, mai empatici, plini de compasiune. Cred ca noi schimbăm situația de criză în felul în care suntem fiecare dintre noi, unii sar în ajutorul celorlalți, pe când alții fac ceea ce, cel mai probabil, făceau și înainte.
Cât de subțire e linia care separă civilizația de pierderea controlului, de sfidarea autorităților, de haos (un cuvânt dur, poate forțat)?
Nu cred că este atât de subțire această linie. Dacă privim cu atenție și înspre România, dar și înspre celelalte țări europene, eforturile autorităților și susținerea incredibilă din partea oamenilor, susținere care este foarte mult îndreptată înspre cadrele medicale, îți dă sentimentul de unitate, de susținere, de coeziune.
Bineînțeles că, în special în spațiul nostru balcanic, impresia de invincibilitate, de șmecherie, de „mie nu mi se poate întâmpla”, este o trăsătură de neschimbat a structurilor noastre de personalitate.
Statistica deceselor anuale în Europa din cauza bolilor oncologice, a poluării, a accidentelor de circulație, este înspăimântătoare, dar pănă nu vom primi noi acel telefon prin care ni se va spune că testul este pozitiv pentru Covid 19, s-ar putea să ramânem în continuare cu micile preocupări ale vieții cotidiene, cum ar fi ieșitul în parc, în ciuda recomandărilor insistente ale autorităților.
Se produc falii sociale – iată, diaspora care vine acasă. Discursul public se împarte între respingerea acestora și acceptarea. Apar articole despre compoziția socială a celor care se întorc. Crește frica, se vorbește despre un context social care va favoriza creșterea infracționalității.
Acest spectru face ca teama socială să crească, implicațiile sunt sociale, psihologice. Ar trebuie să existe o strategie publică de gestionare a situației care se va complica pe zi ce trece. Există așa ceva?
Am convingerea că instituțiile abilitate să gestioneze situația în care ne aflăm se gândesc la toate scenariile posibile. Personal, îmi este foarte greu să cred că rata infracționalității va crește doar ca urmare a faptului că unii dintre românii din dispora s-au întors.
Cred însă că o situație de criză poate fi speculată de cei interesați de astfel de îndeletniciri, de oriunde ar proveni ei. Cu cât această situație se va prelungi, cu atât cei care aveau oricum acest „profil profesional” vor găsi modalități prin care să câștige un avantaj.
Pe de altă parte, avem personalul medical – epidemiologii și terapia intensivă, medicii, asistente, pe de altă parte, un sistem medical cu foarte multe probleme într-o situație extremă, pandemie. Personal medical expus riscului de contaminare. Relatăriile din Italia sunt cutremurătoare.
România încă nu cunoaște o situație ca în Italia, dar pare că este posibil să o cunoaștem. Tema doctoratului tău este ”Sindromul Burnout în rândul cadrelor medicale implicate în gestionarea pacientului critic”.
Deși lucrezi în acest mediu, al medicinei de urgență, în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Pius Brânzeu Timișoara, contextul creat de pandemie acoperă tema ta de doctorat cu asupra de măsură. Medicii din prima linie. Cum trăiesc medicii această pandemie? Ce implicații sunt? Care sunt costurile?
În lumina ultimelor evenimente care cutremură astăzi lumea, cercetarea mea doctorală asupra fenomenului de stres ocupațional în rândul medicilor, anterior pandemiei, pare irelevantă.
Știm din numeroase studii internaționale faptul că medicii și asistentele medicale trăiesc un stres profesional particular, sunt expuși în mod constant unor riscuri psiho-sociale care le poate deterioara rezistența, eficacitatea, performanța și uneori chiar sănătatea mentală.
Mai mult decât atât, dintre toate specialitățile medicale, medicii din secțiile de anestezie și terapie intensivă, precum și cei din unitățile de primiri urgențe, sunt cei mai afectați de acest fenomen, așa cum este lesne de înțeles de ce.
Să nu ne imaginăm faptul că aceste cadre medicale, acești eroi pe care îî laudă presa și cu care ne punem poze pe rețelele de socializare, au stat până în urmă cu două săptămâni în vacanțe exotice la mare, iar acum vin cu forțe proaspete să lupte cu acest virus, dar și, aproape la propriu în câteva cazuri în România, cu pacienți care se vor a fi salvați de ei înșiși.
Nu, acești oameni au fost la muncă în fiecare zi, au avut cazuri grele, în Terapie Intensivă sau Unitatea de Primire Urgențe, s-au confruntat cu stres, oboseală, pacienți necomplianți și alte neajunsuri. În aceste clipe în care noi vorbim, în continuare există accidente de circulație, infarcte, cancere, și lista poate continua.
Din acest motiv, îmi este frică să mă gândesc cum vom fi pe termen lung, ce impact emoțional poate avea asupra unui medic o situație precum cea din Italia, cum îi va schimba percepția asupra lumii și cu ce cost.
Petrecând ani întregi alături de colegii mei din Secția de Chirurgie Plastică și din Unitatea de Arși Grav, am înțeles că cea mai cumplită trăire pe care o poate avea un medic, nu este nici supărarea, nici frustrarea, nici oboseala, nici stresul, ci neputința. Neputința este acel sentiment care îți spune că nu mai poți face nimic, nu mai poți interveni cu nimic, deznodământul este clar.
Aici, în neputință, sper să nu ajungem în Romănia. Zilele acestea ne uităm unii la alții, ne cunoaștem bine, ne cunoaștem familiile și povestea de viață, ne zâmbim și înțelegem că va veni, este liniștea dinaintea furtunii. Dar suntem împreună, ca într-o zi normală de muncă la spital. Și am convingerea că vom reuși…
O chestiune de sănătate publică este și numărul mare de apeluri la 112. Oamenii sună cerând să li se cumpre țigări pentru că sunt la izolare, întreabă dacă se pot duce la nuntă. Ce îi determină pe oameni, într-o astfel de situație – pandemie – stare de urgență – alertă – să sune la un număr de urgență invocând motive dintre cele mai absurde?
Am înțeles că unele dintre aceste apeluri sunt pentru întrebări care pot părea banale pentru un specialist, spre exemplu dacă pot ieși până în fața casei, iar în aceste cazuri cred că este vorba despre panica amintită mai devreme, care ne determină să nu mai gândim rațional, ci să reacționăm emoțional în această situație.
În toate celelalte cazuri, după cum am mai spus-o și în alte ocazii, este normal și de înțeles să fii furios atunci cănd suferi și poate să ai o reacție mai nepotrivită, punctuală, de care îți dai seama ulterior și cel mai probabil o regreți, însă comportamentele descrise de tine țin de o altă dimensiune a individului, caracterul. Această dimensiune însă, spre regretul nostru, este greu modelabilă la adulți.
Sâmbătă seara, ministrul de Interne, Marcel Vela, împreună cu secretarul de stat Raed Arafat, au anunțat o ordonanță militară care prevede regimul deplasărilor, stricte, restricții de circulație.
Ordonanța a venit într-o zi în care, la amiază, bucureștenii au ieșit la Pădurea Băneasa ca și cum nu ne-am afla în stare de urgență în plină pandemie.
Ordonanța va pune și mai mare presiune psihologică pe cetățeni, în condițiile în care pare că oamenii nu au înțeles gravitatea situației. Care va fi impactul psihologic al unei astfel de ordonanțe?
Temerea mea nu este că această ordonanță militară va pune presiune psihologică pe cetățeni, ci că nu va ajunge să influențeze prea mult comportamentul oamenilor care au ales și până astăzi să nu respecte regulile impuse de autorități.
Cei care au înțeles importanța acestor măsuri, le-au respectat din prima zi în care au fost ele luate, iar ceilalți care, de data aceasta, nu mai pot invoca argumentul neinformării câtă vreme autoritățile transmit pe toate canalele și în timp real informații, media scrie și vorbește doar despre asta, aceștia își vor modela comportamentul doar după ce vor suferi consecințe reale ale nerespectării normelor.
E o senzație extrem de puternică la nivelul sociețății: țesutul social pare că se destramă. Nu avem doar spectrul bolii, al morții, al urgenței, ci și, deja, implicațiile economice care vor antrena/antrenează deja falimente, pierderea locurilor de muncă. Cine vor fi perdanți?
Ce este interesant în această pandemie este faptul că oamenii nu sunt preocupați doar de ei la nivel individual, ci și de ce se va întâmpla cu lumea în general. Cred că dacă vom reuși să înțelegem un lucru de altfel evident, și anume că ceea ce fac eu îl influențează în mod direct pe cel de lângă mine, vom fi cu toții câștigători.
Oamenii par mai degrabă tentați să creadă în conspirații politice, economice, scenarii care mai de care mai fanteziste, fake-news-uri, decât în declarațiile oficiale, ale comunității medicale, argumente și fapte științifice. De ce?
Gândirea magică are o istorie foarte veche în mentalul nostru colectiv. Ea ne aduce beneficiul direct al detașării de realitate și până la urmă al neasumării responsabilității individuale. Dacă este o conspirație, dacă altcineva orchestrează ce se întâmplă în jurul nostru, atunci noi putem sta liniștiți mai departe pe canapea sau pe o bancă în parc, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla oricum. Logica nu ne scoate din casă, iar gândirea critică este o abilitate care se învață și se exersează zilnic.
Cum vom ieși din această distopie? Pare absurdă, neverosimilă, surealistă.
Vom ieși fiecare dintre noi așa cum suntem deja, poate cu niște trăsături mai accentuate, dar cu aceleași trăsături. Frica are totuși o conotație pozitivă, și anume poate reprezenta motorul unor schimbări comportamentale.
Cu siguranță nu ne vom schimba structura de personalitate după această pandemie, dar dacă vom învăța în aceste săptămâni măcar câteva comportamente dezirabile unui individ –sofisticat- și unei societăți occidentale, de la spălatul pe mâini și până la atitudinea civică, vom fi cu un pas mai departe.
