Oana Suciu: În cartierul Uranus s-au demolat nu numai niște case, ci și niște vieți

DE Flavia Drăgan | Actualizat: 17.01.2020 - 11:57

Politologul Oana Suciu, lector universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității București, a făcut parte din echipa care a readus la viață Uranus, la aproape 40 de ani de când buldozerele au distrus unul dintre cele mai vechi cartiere bucureștene.

SHARE

În anii ’80, 40.000 de familii din cartierele Uranus și, parțial, din Antim și Rahova și-au văzut casele puse la pământ, pentru a face loc monstruosului centru civic visat de cuplul dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu: Casa Republicii (Casa Poporului), Casa Științei, pentru „savanta de renume mondial“, bulevardul Victoria Socialismului, Ministerul de Interne.

Politologul Oana Suciu, lector universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității București, a făcut parte din echipa care a readus la viață Uranus, la aproape 40 de ani de când buldozerele au distrus unul dintre cele mai vechi cartiere bucureștene.

„Uranus Acum“ prezintă poveștile locuitorilor și reface cartierul, prin machete și instalații amplasate în spațiul public și printr-o expoziție la Muzeul de Artă Contemporană din Capitală.

Acum, echipa își propune să strângă toate poveștile și documentele găsite într-o carte și, dacă va obține finanțare, ar vrea să facă și un film documentar.

Proiectul, în valoare de 55 de mii de lei, a fost sponsorizat de Ordinul Arhitecților și Fondul Cultural Național.

Citește și: VIDEO. URANUS Batjocura comuniștilor: Contravaloarea unei Dacii pentru două case dărâmate

„Mi se pare că este o frântură de dreptate care li se face acestor oameni, care au pierdut, practic, tot, odată cu casele lor“, a explicat Oana Suciu, în interviul acordat revistei Newsweek România.

Ea și antropoloaga Iris Șerban s-au ocupat de interviurile de istorie orală cu locuitorii din Uranus.

Newsweek România: Să începem discuția de la ce a însemnat sistematizarea pentru București. Practic, după cutremurul din martie 1977, Nicolae Ceaușescu a putut să-și pună în aplicare planul megaloman de reorganizare a Bucureștiului.

Oana Suciu: Ceaușescu avea deja planul să facă sistematizarea, iar cutremurul i-a venit mănușă.

Din ’76 exista un studiu istoric al Bucureștiului, în care se spunea că orașul are nevoie de sistematizare, dar ideea nu este nouă, pentru că proiectul de sistematizare și, în special, al Catedralei Neamului, care acum este în acel loc, data din 1935, deci a fost o idee pe care comuniștii au preluat-o din perioada interbelică. Din interviul pe care ni l-a dat profesorul Peter Derer (fost președinte al Uniunii Arhitecților din România, din 2009 până în 2012, n.r.), am înțeles că prima reacție a corpului profesional, în ’76, când a apărut acest studiu, a fost „așa ceva nu se poate face în București“.

Și numai o parte din breasla arhitecților, de fapt, din învățământ, a reacționat la această propunere. La câteva luni după, din păcate, vine cutremurul: Ceaușescu profită de ocazie și își pune în practică ideea centrului civic, care îi venise pe la începutul anilor ’70, în urma vizitelor sale în China și Coreea de Nord.

Oana Suciu consideră că proiectul despre cartierul Uranus reprezintă „o frântură de dreptate” care li se face locuitorilor cărora le-au fost distruse viețile. Casa Poporului, proiectată de arhitecta Anca Petrescu, a fost ridicată pe ruinele cartierului - Foto: INQUAM PHOTOS

În plus, în perioada respectivă, să nu uităm că, pe lângă orașul vechi, avem și cartierele-dormitor (cartierele muncitorești, n.r.), care au început să apară din anii ’60-’70.

Dacă ne uităm, Legea sistematizării este din ’74, deci problema se punea încă din ’74-’75.

Planuri au existat și erau date ICRAL-urilor (Întreprinderi de Construcții, Reparații și Administrare Locativă de sector, n.r.).

În cazul cartierului Uranus, probabil ICRAL-ului de Sector 5, unde au existat planurile de demolare și relocare a locuitorilor, care primeau niște despăgubiri absolut infime față de valoarea caselor demolate.

Ceaușeștii au ales zona în care voiau să-și construiască centrul civic și, practic, au început să demoleze?

Au început cu zona asta din Uranus, și, în aceași perioadă, aveau loc demolări și în zona Văcărești; au început pe mai multe planuri: îi mutau la bloc, le dădeau repartiții și îi trimiteau în cartierele-dormitor.

Au strămutat 40.000 de familii. Într-unul din interviuri, ne-au povestit domnii Mircea Stroe și Dumitru Belu, prieteni care se cunoșteau de când mergeau de-a bușilea, merseseră la aceleași școli de cartier, rămăseseră prieteni și după facultate, își cunoșteau familiile și soțiile, tot din cartier, și le-au zis autorităților comuniste: „Dacă tot ne demolați, măcar dați-ne împreună în același bloc sau măcar în același cartier“. Li s-a spus de la partid: „Dar ce, vreți să vă refaceți gașca?“.

Deci se încerca și slăbirea legăturilor sociale ale oamenilor.

Absolut. Da, pentru că se temeau că acești oameni, tocmai fiind atât de legați unii de ceilalți, să nu cumva să facă vreo formă organizată de rezistență.

Evacuările erau pe la începutul anilor ’80. Cartierul fusese pe jumătate depopulat la începutul anilor ’60, când foarte mulți locuitori de origine evreiască au emigrat în Israel.

„Haosul care domnește
la ora
actuală în
administrarea orașului

București își are
rădăcinile exact în
nebunia
demolărilor din anii ’70“

- Oana Suciu, politolog

Doamna Rodica Scafeș povestește că, la un moment dat, s-a golit cartierul și își amintește de despărțirea de prietena ei cea mai bună, la Gara de Nord, ea cu lacrimile înnodate în bărbie.

Erau mai mult decât prieteni, erau ca o familie. Un alt domn pe care l-am intervievat ne-a refăcut din memorie harta străzii, cu absolut toți locuitorii, fiecare la ce număr stătea, cine cu cine se înrudea, cine cu cine mersese la școală. Toată strada. Strada Arionoaia.

Cum se făcea evacuarea?

Dacă acceptai să te muți imediat - unii au fost evacuați în 48 de ore - puteai să-ți iei din casă ce vrei, dar atunci trebuia să o demolezi pe cheltuiala proprie, sau le lăsai lor totul și, atunci, o demolau ei și primeai despăgubire.

Nu puteai să iei ușile, feroneria, elementele pe care ei le puteau valorifica.

La unul din interviurile preliminare, o doamnă ne-a povestit că li s-a spus: „Nu vă atingeți de șemineul din casă“. Era o casă de la 1936.

Am întrebat-o pe doamna respectivă de unde știau sectoristul și activistul de partid ce avea în casă.

Citește și VIDEO. URANUS Batjocura comuniștilor: Contravaloarea unei Dacii pentru două case dărâmate

Stadionul Republicii, unul dintre cele mai populare din Capitală, a fost îngropat sub parcarea Senatului. FOTO: Newsweek România - Expoziția URANUS ACUM, MNAC  

„Înainte de demolare, s-a făcut un studiu prin care au fost inventariate toate aceste obiecte, se uitau în special la feronerie și la ușile de sobă din fontă, se făcea un inventar și diverși privilegiați ai regimului puteau să-și aleagă din aceste obiecte“.

În acest caz, i-au spus doamnei că șemineul lor merge la tovarășul doctor Ionescu... era „cu dedicație“.

Dacă nu voiau să plece din casă, prima dată le tăiau gazele, apoi le tăiau apa, lumina și dacă nici așa nu reușeau să-i scoată, veneau și le scoteau acoperișul.

Și începeau să le scoată feroneria, ferestrele. În același timp, n-aveau voie să părăsească cu totul clădirea, până nu predau cheile responsabilului de stradă. 

Deci li se forța mâna să plece ei.

Da. Au fost mulți care au murit, s-au sinucis în case. N-avem o cifră, dar de exemplu, mama doamnei care povestea cu șemineul a vrut să se sinucidă.

Doamna avea o vilă în stil maur, mediteranean. La ora actuală, locuiește în Militari.

Când s-au terminat demolările?

În ’85. Atunci începuseră deja să ridice Casa Poporului. Unul dintre cei intervievați, care locuia pe strada Sfinții Apostoli, într-un bloc care a scăpat de demolare, ne-a zis că și-au dat seama cât de adâncă este fundația și câte niveluri trebuie să fie în subteran la Casa Poporului, pentru că a durat vreo doi ani până au ieșit la suprafață și, pe urmă, văzând cum se ridica construcția la suprafață, au putut estima cât le luase în subteran. Ne-au povestit și cum a fost translatată Mănăstirea Mihai Vodă, care era mutată așa de încet, încât nu-ți dădeai seama că se mișcă.

Apropo de această mănăstire, colegii mei arhitecți au vrut să arate în expoziția din spațiul public și cum au fost reduse diferențele de nivel.

Inițial, au vrut să reproducă pragul de la Mănăstirea Mihai Vodă, pe care dacă ar fi fost să îl așeze unde era el propriu-zis, ar fi însemnat să facă o machetă înaltă de șapte metri.

Iar machetele care au fost plasate în spațiul public au vrut să arate și această nivelare, dincolo de a semnala simbolic existența unei case. Un alt exemplu: în curtea Academiei era o casă care, dacă ar fi să existe acum, ar fi pe jumătate îngropată, în timp ce, în Parcul Izvor, o casă ar fi la doi-trei metri înălțime.

Vorbiți-ne despre clădirile și monumentele distruse. Bucureștenii își amintesc mai ales despre Stadionul Republicii.

Da, Stadionul Republicii (finalizat în 1926, n.r.) este unul dintre laitmotivele acestor interviuri. Absolut toți cei pe care i-am intervievat povestesc despre legătura lor cu stadionul. Tata, care nu locuia în cartier, ci în Cotroceni, dar trecea de două ori pe zi prin Uranus, mergând la Stadionul Republicii, fiind sportiv, spunea că era cel mai iubit stadion din București.

Mulți ne-au povestit: „Mergeau să urmărim meciurile, mergeam la campionatele de atletism“ sau „acolo au fost demonstrațiile de baschet, când au venit Harlem Globetrotters în România“ sau „acolo mergeam la antrenamentele de canotaj“, deci era o mică-mare familie. Se venea cu familia, pentru că, în România anilor respectivi, nu exista un spațiu public, iar Stadionul Republicii oferea asta.

El nu a fost dărâmat, ci îngropat, acolo unde este acum parcarea de la Senat. Pe jumătate din el au fost barăcile muncitorilor militari.

Stadionul Republicii era o bijuterie arhitecturală, era proiectat de Horia Creangă (arhitect celebru în perioada interbelică - n.r.).

Apoi, au fost Mănăstirea Mihai Vodă, Arhivele Statului - clădire construită la începutul secolului al XIX-lea și care apare și în câteva filme făcute în anii ’70.

La poalele Uranusului, erau Așezămintele Brâncovenești, care au căzut printre ultimele (biserica Domnița Bălașa e singura care a scăpat, n.r.).

Ca monument public, era Monumentul Pompierului, pentru că, pe Dealul Spirii, a fost cazarma de pompieri care a apărat orașul.

Această statuie mai există, este în fața actualului Mariott. Mai erau Fabrica de Pâine, pe strada Puțul cu Apă Rece, era Fabrica Mott, care producea șampanie, erau clădiri industriale interbelice naționalizate.

Erau școlile - Școala Poenărescu, din 1864, care a scăpat, Școala „Cuibul cu barză“ și Școala Maidanul cu Dulap (Maidanul Dulapului), botezate după povești locale, în jargonul cartierului. 

Mulți care au fost la aceste școli vorbesc despre „cartierul meu“, era un soi de împroprietărire asupra spiritului cartierului, dacă vreți.

Ne spuneau unii locuitori: „Domnule, că ne demola nouă casa, ne-o demola, dar ne era frică să nu ne demoleze școala sau biserica“.

Mai era acolo și Schitul Maicilor, de asemenea dispărut. Poveștile erau: „E biserica la care s-au cununat părinții mei“ - vorbim despre persoane de peste 70 de ani - „biserica la care m-au botezat, biserica la care m-am căsătorit“.

Exista acest spirit comunitar și tocmai de asta le era frică celor care erau responsabili cu demolările, de asta i-au separat.

De unde interesul dvs. pentru readucerea la viață a cartierului Uranus?

Proiectul nu este al meu, a pornit de la o idee a arhitectei Dorothée Hasnaș și a arhitectului Ștefan Ghenciulescu. Dorothée a avut familia care a locuit în cartier și, ca toată lumea care a fost implicată în proiect, echipa de la revista Zeppelin, echipa de la Studioul de Arhitectură Ideilagram, toți au avut o rudă sau pe cineva apropiat care a locuit în cartier.

Eu n-am avut pe cineva în cartier ca atare, în afară de tata. E, însă, o amintire pe care o am din toamna anului 1988, când m-am dat jos dintr-un microbuz în Piața Unirii și am avut un șoc, pentru că, în fața mea, aveam un deșert, la propriu.

Nu mai exista nimic din ceea ce cunoșteam eu, de la Hala Unirii, la Spitalul Brâncovenesc și dealul care știu că mergea în sus.

Citește și VIDEO. URANUS Batjocura comuniștilor: Contravaloarea unei Dacii pentru două case dărâmate

Fragmente din casele demolate, de la Muzeul Școlii de Arhitectură. FOTO: NEWSWEEK ROMÂNIA - EXPOZIȚIE URANUS ACUM, MNAC

Deci imaginea aceea m-a bântuit ani de zile. Apoi, au fost povești pe care le-am întâlnit de-a lungul anilor, oameni care spuneau că au fost evacuați în 48 de ore sau că s-au întors din vacanță de pe munte și casa lor nu mai exista.

Asta mi-a fost reconfirmat într-unul din interviuri: domnul Dumitru Belu se întoarce de la muncă din Algeria și găsește buldozerul la poartă.

Asta se întâmpla în primăvara lui ’82. Cumva, după ’90, m-am tot lovit de aceste povești, plus interesul meu pentru ce înseamnă spațiul public și pentru orașul București.

Raport al Cancelariei CC al PCR din martie 1985. SURSA: Arhivele Naționale, Fond CC al PCR, dosar 4, 1985 / URANUS ACUM – Mihai Burcea 

 

Invariabil, dacă vorbești despre asta, trebuie să vorbești și despre demolări.

Poveștile au fost greu de strâns la început, nu reușeam să găsim oamenii. Sunt 12 interviuri pe care le-am făcut și încă pe atâtea de făcut.

Poveștile spuse sunt absolut sfâșietoare; s-au demolat nu numai niște case, ci și niște vieți. Mi se pare că este o frântură de dreptate care li se face acestor oameni, care au pierdut, practic, tot, odată cu casele lor.

Biserica Schitul Maicilor, distrusă în 1982. FOTO: NEWSWEEK ROMÂNIA - EXPOZIȚIE URANUS ACUM, MNAC

Cred că este – a fost, de fapt -, cartierul din București de care oamenii au fost cel mai legați.

Ne-a interesat Uranus atât din punct de vedere arhitectural-urbanistic, dar și istoric, social și cultural, iar conceptul de bază care a stat în mjlocul întregii expoziții este coprezența, asta am vrut să arătăm: nu numai să ne ștergem lacrimile după ce a fost, dar și faptul că acest cartier, într-un fel sau altul, există în continuare, există rămășițe – la propriu – din clădiri care au scăpat, există în memoria oamenilor și există clădirile noi.

Românii au o problemă cu recuperarea memoriei trecutului. V-ați propus asta prin proiectul „Uranus Acum“?

A fost și recuperarea memoriei, dar nu este doar un proiect de recuperare. De aceea am vorbit despre coprezență, pentru că multe dintre greșelile care s-au făcut în perioada respectivă, în anii ’70-’80, au efect asupra dezvoltării urbane din prezent.

Haosul care domnește la ora actuală în administrarea orașului București își are rădăcinile exact în nebunia demolărilor din anii ’70. Și faptul că se construiește oricum, oriunde, la orice dimensiuni, fără respect față de memoria și istoria locului și al oamenilor care îl populează se vede în multe dintre clădirile care apar în locuri din cele mai neașteptate.

Strada Ecoului, nr. 50. FOTO: Arhiva familiei Belu/Scafeș/ URANUS ACUM

Am vrut să punem în legătură cum s-a făcut arhitectură și urbanism atunci cu ceea ce se întâmplă acum și care este rolul autorităților locale și centrale în dezvoltarea urbanistică.

Până la urmă, nici Ceaușescu n-a făcut asta de capul lui, a fost un întreg alai care i-a susținut ideile megalomane, iar breasla a reacționat foarte greu și încet.

Uranus în amintiri

Unii dintre locuitorii din cartierul Uranus au emigrat după ce le-au fost demolate casele, iar alții n-au putut accepta niciodată că străzile pe care au trăit întreaga viață nu mai există.

Mărturiile lor au fost publicate în cadrul proiectului „Uranus Acum“ și le puteți urmări pe canalul YouTube cu același nume.

Dumitru Belu

„Mie mi se strânge inima de fiecare dată când trec pe acolo, după 35 de ani, pe terenul viran numit de mine, cu durere-n suflet, «maidanul Academiei».

Strada Lăzureanu. FOTO: Emanuel Tânjală/ URANUS ACUM

Am stat acolo și cunosc toată strada, casă de casă, număr cu număr, nume cu nume. Și când zic numele unuia – și nu mă laud – îi văd și figura, atât de mult m-a marcat.

Am stat până la 44 de ani. La șase ani după mutarea în Piața Crângași, am plecat în Franța. Nu am mai putut să locuiesc aici, la bloc“, a explicat Dumitru Belu, care locuia pe strada Ecoului.

Citește și VIDEO. URANUS Batjocura comuniștilor: Contravaloarea unei Dacii pentru două case dărâmate

Bloc pe strada Mihai Vodă 55. Instalație în Parcul Izvor din Capitală. FOTO: NEWSWEEK ROMÂNIA - URANUS ACUM 

Și Rodica Scafeș, de pe aceeași stradă, a povestit cum mama sa, bolnavă, se întorcea mereu cu mintea pe strada pe care trăise toată viața: „Când s-a demolat casa, în 1984, am luat două lucruri vii din ea, că nu aveam ce să iau, nu ne-au lăsat să luăm sobele. Nu, nimic!

Rodica Scafeș. 

Și-am luat un pui de liliac și un pui de rodiu. (...) Apoi, mama mea a făcut o demență senilă, dar din asta benignă, adică a fost bună, blândă, așa cum a fost toată viața, că să știți că omul se manifestă așa cum este el de fapt și cum a fost tot timpul. Ea doar pleca în Ecoului 50.

Citește și VIDEO. URANUS Batjocura comuniștilor: Contravaloarea unei Dacii pentru două case dărâmate

Și îi spuneam: «Mă, mami, n-aveai cum!» Și zice: «Am fost». «N-aveai cum. Nu mai există Ecoului 50!»“.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -