Interviu cu Mircea Mihăieș: „Pandora din cutia statului mafiot”

DE Ramona Ursu | Actualizat: 15.10.2018 - 08:15

Într-un interviu oferit pentru Newsweek România, scriitorul Mircea Mihăieș (64 de ani) a vorbit despre ultimele sale proiecte literare și a făcut o analiză a României aflate în zodia PSD.

SHARE

Newsweek România: Domnule Mircea Mihăieș, ce urmează după „Ulysses, 732. Romanul romanului“? Va fi o continuare?

Mircea Mihăieș: Sunt un mare iubitor de „continuări“ în materie de literatură. Mi-au plăcut încă din copilărie „urmările“, „adăugirile“, „rescrierile“ și cam tot ce se leagă de ideea de roman foileton. Mă despărțeam cu greu de eroii romanelor lui Dumas sau Paul Féval și abia așteptam să-i reîntâlnesc în noi ipostaze. În privința propriului meu scris, am aspirat mereu la coerență. Ea n-a fost întotdeauna vizibilă, iar unii prieteni chiar mi-au reproșat că „sar de la una la alta“. 

De fapt, puneam atunci bazele viitoarelor mele zone de investigație critică și de istorie literară. Din fericire pentru mine, lucrurile încep să devină palpabile. Nu-mi dau seama dacă scrisul meu are vreo valoare, dar edificiul e oarecum conturat. Mă aflu în faza în care încerc, precum dulgherii lui Salinger, „să înalț grinzile acoperișului...“. După „Ulysses, 732“ a apărut, aproape de la sine, ideea unei cărți dedicate protagonistei marelui roman joycean, Molly Bloom. 

Va fi o „biografie ficțională“ a uneia dintre cele mai izbutite expresii ale feminității din literatura occidentală a ultimilor o sută cincizeci, o sută șaizeci de ani. Ea se așează firesc, în contextul revoluției moderniste, alături de „clasicele“ Anna Karenina, Emma Bovary și Eula Varner-Snopes (din trilogia The Hamlet, The Town, The Mansion a lui William Faulkner). Cele trei personaje menționate se sinucid. Nu și Molly Bloom. Toate patru își înșeală soții — însă numai Molly construiește o teorie a infidelității, pornind de la experiența prin care trecuse alături de primul (și singurul) ei amant. 

Va fi, din nou, o carte masivă, dar nu chiar atât de „monstruoasă“ cât „Ulysses, 732“. Și, ca să închei socotelile cu James Joyce, mă gândesc la o a treia abordare a creației lui, o arheologie a ultimei sale capodopere, „Finnegans Wake“. Așadar, o posibilă trilogie. Într-un alt plan, cartea despre Molly Bloom alcătuiește, alături de două lucrări anterioare ale mele, una dedicată detectivului Marlowe, al lui Raymond Chandler, cealaltă „marinarului metafizic“, Corto Maltese, tot un fel de trilogie. Adică o suită de „biografii“ cât se poate de „reale“ ale unor personaje pur ficționale.

Toamna aceasta, lansați un nou volum. Despre ce este vorba?

Da, spre deruta acelorași prieteni, tocmai i-am trimis lui Silviu Lupescu, prietenul și editorul meu de o viață, „balaurul“ deloc fioros al marii edituri Polirom, un volum de convorbiri cu Ilie Stepan, chitarist, compozitor și lider al unor proiecte de valoare (PRO Musica, Stepan Project, Stepan Project Blues Foundation). Îl admir pe Ilie Stepan de multe decenii și îl consider un strălucit reprezentant al muzicii folk-rock produse în România. 

Cartea propune nu doar un „dosar de existență“, ci și portretul unei epoci. Mai precis, al ultimei jumătăți de veac a României culturale, artistice și politice. Pentru timișoreni, ea va include și o certă dimensiune nostalgică, deoarece atinge niște corzi la care bănățenii au fost și sunt întotdeauna receptivi. Timișoara mirifică pe care am decupat-o din mintea, memoria și sensibilitatea lui Ilie Stepan m-a cucerit și pe mine. Nu regret absolut deloc că vreme de câteva luni, cât a durat „producerea“ cărții, am abandonat explorarea aventurilor lui Molly Bloom și l-am însoțit pe Ilie Stepan prin hecatombele, dar și pe piscurile, unei lumi absolut fabuloase.

Vă regăsim tot mai rar în spațiul public, după ani în care ați fost unul dintre cei mai importanți analiști politici. De ce această retragere?

Nu știu cât de „importante“ au fost analizele mele din perioada 1990-2012, când am scris săptămânal cel puțin unul-două articole despre viața publică din România. Ele au reprezentat mai degrabă o auto-terapie, un efort de a-mi păstra mintea limpede în vremuri de confuzie ideologică și existențială. N-am avut o agendă politică, ci una, aș zice, morală: am încercat să aplic regulile bunului-simț unui domeniu care acaparase total viața publică a țării. 

Am detectat, de la bun început, o „nepotrivire“ între felul în care aș fi vrut eu să se desfășoare lucrurile și modul cum votează mare parte din populația țării. Sunt, fără nicio ezitare, un adept al valorilor clasice occidentale. Sunt pro-european și pro-american. Cred că acești doi poli, Europa Occidentală și Statele Unite, au reușit o extraordinară sinteză civilizațională. În ciuda crizei prin care trec astăzi, hărțuite fiind de o ideologie stângistă cinică și iresponsabilă, adică de multiculturalism și corectitudine politică, ele au edificat singurele societăți în care demnitatea și prosperitatea umană au mers mână în mână.

"Emblema bicefală Victor Ponta - Crin Antonescu
a readus în viața publică rânjetul scabros al bolșevismului.
Din acel moment, am intrat în logica partidului unic“


Mă întristează profund, din aceste motive, cecitatea, la unii, abjecția la alții, prin care sunt puse sub dubiu necesitatea alianțelor noastre cu Europa și America. În realitate, nici măcar nu avem de ales: ori cu Occidentul, ori cu Neantul. Ceea ce s-a petrecut în ultimii șapte-opt ani în România este, din acest punct de vedere, șocant. Grupările politice care au înșfăcat puterea prin lovitura de stat parlamentară din vara lui 2012 reprezintă revanșa celor care, timp de douăzeci de ani, păreau să fi pierdut războiul cu modernizarea României. Emblema bicefală Victor Ponta - Crin Antonescu a readus în viața publică rânjetul scabros al bolșevismului. 

Din acel moment, am intrat în logica partidului unic, indiferent că s-a numit USL ori PSD. În jurul lor se bălăngăne niște sateliți clientelari sau, pur și simplu, goliți de orice conținut politic ori moral. În forme atroce, mergând de la dictatură legislativă la represiune fizică, modelul instaurat de formațiunile cleptocratice moșite de Ponta și Antonescu domină astăzi autoritar scena publică. Stupefiant, politica lor aberantă, profund anti-democratică, este sprijinită de cvasi-totalitatea televiziunilor și a presei scrise.

Nu m-am retras, așadar, ci am simțit că nu mai am loc într-un mediu politic trucat și profund toxic. După două decenii de publicistică „la baionetă“, e limpede că nu mai interesează pe nimeni opiniile mele. Ba, dimpotrivă, iritarea față de ceea ce scriam atinsese, prin 2010-2012, cote isterice. Prin aserțiunea „nu m-am retras“ înțeleg că scriu în continuare, ba chiar mai intens decât în ultimii treizeci de ani. Doar că, deocamdată, nu cred că am de spus ceva relevant despre elucubrațiile vieții noastre publice. 

Am ajuns la vorba unui prieten, care vedea în activitatea mea jurnalistică o pură pierdere de vreme: „Articole nervoase pot scrie și alții, dar cărțile ți le scrii doar tu!“. Avea perfectă dreptate. Dar tot n-am scăpat: pentru Nicolae Breban, sunt tot „băiatul ăla care înjură la «România literar㻓!

Asistăm, de mai bine de un an și jumătate, la un asalt al PSD nu doar asupra Justiţiei, ci a întregii Românii. Dacă ar fi să comparați epoca Dragnea cu perioadele în care PSD s-a aflat în „zodia“ Iliescu, Năstase, Ponta, cum ați cataloga-o?

Asaltul nu durează doar de un an și jumătate. El a fost permanent, începând imediat după căderea lui Ceaușescu. Forțele naționalist-comunist-conservatoare nu s-au împăcat niciodată cu pierderea puterii. Au existat însă perioade distincte. Unele au trebuit să țină cont de  mesajele venite din societate. Altele sunt consecința presiunii externe asupra României. Țin să spun că vigilența occidentală a fost benefică, cel puțin până în ultimii doi-trei ani, când a slăbit considerabil. 

Și în Vest par să fi ajuns la putere, în majoritatea țărilor, politicieni de o incredibil de proastă calitate. Parcă i-ar fi importat de la noi! Marea ruptură s-a produs nu la ultimele alegeri, ci în 2012. Atunci s-a văzut cât de fragile erau instituțiile statului de drept și cât de ușor poate un grup brutal, cum era cel în fruntea căruia s-au aflat Ponta și Antonescu, să răstoarne și să distrugă tot ceea ce s-a construit, din punct de vedere democratic, în peste douăzeci de ani de zbucium și sacrificii. Aș sublinia un lucru, totuși. Afirmația curentă este că în 2012 s-a pus capăt regimului Băsescu. Părerea mea e radical diferită: în 2012 a murit regimul Iliescu.

"Opoziția PSD bun/PSD rău e o glumă.
După ce au jefuit cot la cot, se încaieră pe împărțirea prăzii“


Deși, în aparență, Ponta și Crin Antonescu erau continuatorii lui „Ilici“, în realitate ei au pus chepengul peste felul de a face politică al bătrânului bolșevic. Sub presiunea realității și a vremurilor, Iliescu renunțase, pas cu pas, la politica de mână forte. Cred că, mai ales în al treilea mandat, i-a convenit mult o politică a coabitării. Nu mai visa la puterea absolută, ci se rezuma să aibă o influență suficient de mare pentru a prezerva privilegiile grupului pe care-l reprezenta. Indirect, realpolitik-ul lui Iliescu a diminuat — de voie, de nevoie — forța de impact a ideologiei comuniste. Ponta și Antonescu au readus lucrurile în faza confrontațională a mineriadelor. Niște mineriade fără mineri, dar bine garnisite cu demagogi, escroci, aventurieri și incompetenți. În locul negocierilor, fie ele și trucate, au reinstaurat domnia „pumnului și a palmei“, ca să-l citez pe unul din ideologii lui Ceaușescu. 

„Lupii tineri“ Ponta și Antonescu au anihilat șansele de regenerare a societății civile și a democrației. De dragul puterii absolute, au călcat în picioare orice regulă și orice cutumă. Năstase, pentru că m-ați întrebat și de el, avea măcar un vag respect de natură culturală pentru ideea de valoare. 

Ponta-Antonescu au făcut tabula rasa și din această precară moștenire, deschizând drumul spre ceea ce trăim astăzi: dictatura analfabetismului cu mustață și cu frizură-coc. Ce mă uluiește la acești oameni nu e că ne calcă în picioare ca pe niște fire de praf. Asta e natura lor. Mă uluiește că nu-și dau, lor înșile, nici cea mai mică șansă de a părăsi teferi scena publică. Prin felul iresponsabil și obtuz în care guvernează, n-au lăsat societății decât opțiunea radicalizării. Iar faptul că liberalii îl propulsează pe Antonescu în cursa europarlamentară arată cinismul, cecitatea și lipsa de memorie a celor care conduc azi PNL. Mă îngrozește gândul că vom ajunge iarăși la „mineriade“ și, Doamne ferește!, la plutoane de execuție precum cel de la Târgoviște.

Mai există salvare?  

Evident că există! Dacă n-am fi convinși de asta, ar trebui să ne sinucidem cu toții. Mă îngrijorează însă profund un lucru. El nu se referă la clasa politică. E vorba de populația României. Nimic din abuzurile, din deciziile nerușinate, din iresponsabilitatea guvernanților n-ar fi posibile fără sprijinul masiv al votanților. Aici s-a pierdut marea bătălie: prin apariția unei pături majoritare dominate de egoism, incompetență, analfabetism civic. 

Și, de ce să n-o spun, prostie crasă. Așa se explică de ce manipulările grosolane din ultimii ani și-au atins de fiecare dată ținta. Asistăm, ca într-un coșmar, la efectul devastator al unor lozinci reciclate din bătăliile politice ale anilor ’90. Atunci, inamicul era la îndemână și se putea acționa asupra lui cu bâta minerească: „trădătorul“ Coposu și ciocoiul Rațiu, care le dădeau tinerilor droguri și dolari multiplicați la xerox.

Astăzi, el e mai abstract, dar la fel de viu în mintea înfierbântată a sprijinitorilor lui Dragnea și Tăriceanu: Soros, Bruxelles-ul, străinătatea, America. Și, evident, băncile și evreii. Prin câțiva demenți asiduu și inexplicabil curtați de televiziuni, cartea anti-semită a început să fie și ea jucată la scenă deschisă. Ceea ce ne trimite în plină barbarie, în zona coșmarescă unde se plămădesc violențele și asasinatele în masă. Asta își dorește România? 

Lipsa de reacție a omului de rând reprezintă o încurajare cât se poate de directă pentru pegra revanșardă aflată nu doar la marginea societății, ci și în miezul administrației
publice. Iar cei de la putere par tot mai deciși să nu excludă din vastul lor arsenal de infamii nici această armă.  

Cât de importante credeți că mai sunt protestele? 

Protestele sunt foarte importante. Din păcate, ele par a fi ultima soluție la care poate recurge partea responsabilă, educată și productivă a societății. Vrând-nevrând, cetățeanul suplinește uluitoarea, deprimanta și, finalmente, ticăloasa lipsă de eficacitate a ceea ce, cu multă generozitate, se numește „opoziția parlamentară“. 

N-a existat, în ultimii șase ani, nici măcar o încercare de a se opune cu adevărat tăvălugului pesedist. Dacă PNL a mimat, în ultimul an, un soi de opoziție, celelalte partide, în care naivii și-au pus mari speranțe, au capotat lamentabil. Ei sunt doar actorii ratați dintr-o operetă afonă, pe care n-o mai ascultă nimeni, dar e prezentă în repertoriu pentru că așa a decis un regizor senil. Îi văd, uneori, la televizor și mi-e aproape imposibil să-i disting de primitivii din PSD. 

Arată aceeași puținătate a minții și aceeași lipsă de caracter. Privindu-i, îmi aduc iarăși aminte că partid vine de la parte, și că ei servesc strict interesele părților, grupărilor și găștilor care i-au trimis, și pe banii mei, să-mi decidă soarta. S-a întâmplat ceva rău cu noi, ca popor. Probabil mulți dintre români se așteptau ca primirea în Europa să însemne o revărsare de bunăstare peste capetele noastre. Am uitat, în lungile decenii comuniste altoite pe un „spirit al locului“ dedat la furtișaguri și leneveală, că intrarea într-un club de elită presupune și respectarea unor reguli severe. N-aș spune că suntem incompatibili cu ele, dar nici că reprezintă aspirația fierbinte a milioane de români care au ridicat „descurcăreala“ și „aranjamentul“ la nivel de artă de a trăi și de a se acomoda împrejurărilor. În acest context, protestele par a fi ultima armă rezonabilă a unei părți a populației care nu mai suportă batjocura la care este supusă cu un cinism fără echivalent în ultimii treizeci de ani. Din păcate, ele nu vor duce la rezultate palpabile. Alianța PSD-ALDE s-a perfecționat în știința de a deturna sensul protestelor, prezentându-le fie drept „intervenții“ ale unor puteri străine (exact așa cum proceda și Ceaușescu), fie ca încercări de lovituri de stat ale unor grupuri interne.
Eu, unul, tare aș vrea să întâlnesc aceste grupuri! Și asta înainte de a se ajunge la confruntări sângeroase. Scenariul nu e absurd. Ba chiar aș spune că e luat foarte în serios în laboratoarele pesediste. Deocamdată, nu îi sperie nimic. Au suficiente forțe polițienești să înăbușe chiar și demonstrații de două-trei sute de mii de oameni. Vor intra cu adevărat în panică atunci când în stradă vor fi un milion de protestatari. E capabilă societatea românească să mobilizeze această cifră? Mă îndoiesc! Prin urmare, emoțiile clicii de la putere nu sunt nici ele prea mari.

Credeți că asistăm la o trezire, cu adevărat, a societății civile? S-a produs, odată cu Ordonanța 13, acel șoc necesar care să ne schimbe la nivel de ADN?

Eu, unul, nu mai știu ce înseamnă astăzi „societatea civilă“. Ceea ce văd la lucru sunt mai degrabă niște grupuri informale, alcătuite din tineri care comunică între ei pe Facebook și Twitter. În sensul clasic, ea pare să fi murit. Ce forță de impact mai are astăzi Grupul pentru Dialog Social? E doar un club de personaje ilustre aflate, dincolo de cortină, într-o nesfârșită păruială a „prețioaselor ridicole“. 

Cu excepția câtorva nume (Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu și, tot mai puțin, Horia-Roman Patapievici), dinspre GDS nu s-a mai auzit de multă vreme niciun semnal cu adevărat serios. Menționez GDS-ul deoarece are în spate o istorie demnă de respect. Dar situația celorlalte organizații non-guvernamentale e similară. În plus, în perioada 2008-2012, principalii vectori ai societății civile (cu sopranele lor de colatură cu tot) au fost atât de catastrofal activi în sprijinirea USL-ului și, implicit, în deraierea țării de pe drumul cert pro-european și pro-atlantic, încât pentru mine ei nu mai reprezintă altceva decât o adunătură de oportuniști. Ei sunt, în cel mai bun caz, naivi, și, aproape sigur, ticăloși. 

Credibilitatea lor a ajuns, de altfel, la zero. Singura „voce“ a speranței au rămas zecile de mii de luminițe ale telefoanelor din timpul demonstrațiilor de protest. Fără o structură organizatorică serioasă, ieșitul în stradă nu are însă niciun viitor. Protestul nu se poate hrăni doar din exasperarea conjuncturală provocată de potlogăriile (e, drept, în serie!) ale puterii. E nevoie, mai mult ca oricând, de o rezistență instituționalizată. Până atunci, capetele pătrate vor domni nestingherite peste o țară și fără coloană vertebrală politică, și fără o direcție limpede trasată.

Dar UE și NATO ne vor mai accepta cu astfel de lideri politici?

Din păcate, tradiționalul „pragmatism“ al instituțiilor citate le împiedică să ia măsuri ferme până când situația nu a ajuns catastrofală. Degeaba le spunem noi că a ajuns. PSD e suficient de bogat încât să racoleze lobby-ști cu influență - așa cum a dovedit-o recent stupefiantul caz Giuliani -, pricepuți să deturneze atenția oficialilor de la Bruxelles. Or, aceștia sunt ocupați cu nenumăratele cutii ale Pandorei deja deschise, încât să vrea să mai deschidă una. Așadar, contextul internațional, în care mirosul de praf de pușcă se simte înăbușitor în birourile înalților comisari, generali și amirali, lucrează parcă dinadins în favoarea pesedeilor. 

Asistăm periodic la răfuieli în interiorul PSD. Dragnea pare să se lupte constant cu cineva. Au fost Grindeanu, Tudose, Firea, dar și alții. În ce măsură credeți în aceste războaie și ce efecte pot avea asupra țării? Există un „PSD bun“ care ne scapă de „PSD-ul rău“?

Opoziția „PSD bun“ / „PSD rău“ e o glumă. Cam sinistră (adică de stânga!) Toți sunt o apă și-un pământ. Scandalurile periodice din interiorul partidului sunt copiate din filmele cu gangsteri sau cu pirați. După ce au jefuit cot la cot, se încaieră (nu neapărat la beție, așa cum se întâmplă între corsari) pe împărțirea prăzii. PSD nu e un partid de ideologie, ci o mașină de voturi ce funcționează pe sistem mafiotic. 

De aceea, nu există nicio perspectivă de a se destrăma. Interesul personal al fiecăruia dintre cei aflați în conflict e întotdeauna mai mic decât interesul mare, de a rămâne în interior, aproape de ciolan. Problema partidului nu e Dragnea, așa cum n-a fost nici Ponta. Problema e partidul însuși, care nu poate împinge în structurile de conducere decât astfel de personaje. E o fatalitate care le asigură perpetuarea la conducerea ţării, și care pe noi ne costă de ne ustură.  

Cum vedeți Opoziția? E suficient de solidă, de determinată și de capabilă să preia puterea?

N-o văd deloc. Mă înduioșează chemările recente la „unificarea“ în fața inamicului comun. Am motive întemeiate să cred că inamiciția dintre politicienii puterii și cei ai opoziției e vizibilă doar la televizor. În rest, se înțeleg foarte bine. Sinecuriști de profesie, probabil că dacă s-ar uni ar aduna mai multe voturi. 

Ceea ce ar fi bine pentru clientela lor — și cam atât. Așadar, nu prea există soluții realiste, pentru care să merite să ieșim la vot altfel decât cu batistele la nas, pentru a evita duhoarea cadaverică a unei clase politice... declasate. Ar fi una, utopică: un Punct 8 plus al Proclamației de la Timișoara, care să le interzică tuturor celor care au fost până acum în funcții guvernamentale să mai ocupe poziții publice. În treizeci de ani de neîntrerupte mișelii, i-am văzut de ce sunt în stare. Dezastrul în care au adus țara nu e cu nimic mai prejos decât cel lăsat de comuniști. 

Dragnea și Tăriceanu, dar și acoliții lor, au dat dovadă de o obrăznicie fără precedent față de partenerii noștri din UE și din NATO. Vedeți posibilă o ieșire a noastră din aceste organisme internaționale? 

Exact acesta e cuvântul: obrăznicie. Esența acestor indivizi e nerușinarea. Anti-europenismul și anti-americanismul lor nu sunt ideologice, ci personale. Ele sunt legate de uriașele spaime care le bântuie coșmarurile. Declarațiile lor se produc pe fond de maximă disperare. Au împins atât de departe lucrurile, încât pentru ei nu există decât o alternativă: ori la putere, ori la pușcărie. (Aș adăuga și balamucul, dar, în fine...) 

Marile infracțiuni pe care le-au comis nu rămân nepedepsite în lumea civilizată. În nemernicia lor incomensurabilă, își închipuie că-și scapă pielea dacă scot România de pe harta Europei și-o conduc prin ukazuri de inspirație estică. Nu vor reuși la nesfârșit. Mergând pe acest drum, PSD și ALDE își adaugă în fiecare zi câte o nouă filă la dosarul pe care înaintașii lor bolșevici l-au numit „al marii trădări naționale“. Dea Domnul ca deznodământul să nu semene cu cel al Procesului din mai 1946! 

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2018 NEWS INTERNATIONAL S.A.