80 de ani de la pogromul din Iași. Propaganda de stat a știut să fructifice frecușurile interetnice

DE Răzvan Chiruță | Actualizat: 28.06.2021 - 22:00

Între 13.000 și 15.000 de evrei au fost omorâți în timpul Pogromului de la Iași, organizat de autoritățile române între 27 și 30 iunie 1941, în urmă cu exact 80 de ani.

SHARE

Autoritățile românești conduse de cel care a devenit ulterior mareșalul Ion Antonescu au început uciderea sau deportatea evreilor cu un an mai devreme ca naziștii să impună „soluția finală”, în 1942. De altfel, documentele vremii arată că Hitler a fost uimit de faptul că în România evreii sunt uciși în plină stradă, fără nici o precauție. 

Pogromul s-a produs la capătul a aproape două decenii în care ura față de evrei a crescut, mai ales în Moldova, și a fost alimentată de la cel mai înalt nivel al statului.

Dar totodată, a fost începutul prigoanei românești asupra evreilor, care a însemnat că 380.000 de evrei români și ucraineni (o cifră estimativă) au fost omorâți în teritoriile românești și în cele aflate sub administrație românească.

Între 105.000 și 120.000 de evrei români au murit ca urmare a deportărilor în Transnistria.

Deși au trecut 80 de ani de la crima comisă la Iași, deși există documente clare care atestă vina autorităților de la București și a mareșalului Ion Antonescu, pogromul rămâne încă un subiect greu de acceptat de societatea românească. Și prea mulți încă îl consideră pe mareșal un erou.

Cătălin Mihuleac, autorul cărții „America de peste pogrom”, în care abordează în cheie literară acest crunt episod din istoria României, a aflat pe pielea lui: a fost amenințat de mai multe ori pentru îndrăzneala de a aborda, cu un amestec de emoție și realitate documentată, această temă. 

Cartea se desfășoară pe două mari planuri. Primul are loc în România interbelică și surprinde, bazat pe documente istorice și pe mărturii de arhivă din epocă, cum crește furia populației românești împotriva evreilor din Iași și din Moldova. Cum împotriva lor se întorc chiar și prieteni, și vechi colaboratori.

Al doilea plan se desfășoară în jurul unei familii de evrei americani din anii 2000, specializată în comerțul cu mărfuri second-hand. Două femei care aparent se urăsc, noră și soacră, descoperă că de fapt au o legătură de prietenie. Și descoperă că una dintre ele, acum în SUA, este supraviețuitoarea pogromului de la Iași.

„America de peste pogrom” a fost bine primită în străinătate, inclusiv în Germania. Mai puțin în România, în ciuda faptului că a ajuns deja la a treia ediție. 

Newsweek România vă prezintă un interviu cu scriitorul Cătălin Mihuleac, despre cum literatura poate schimba percepțiile acolo unde nu reușesc istoricii, pentru că literatura are această capacitate de a atinge nu doar mintea, ci și sufletul.

 

Newsweek România: „America de peste pogrom”, „Ultima țigară a lui Fondane” și „Deborah” abordează holocaustul pus la cale și înfăptuit de autoritățile românești. E un subiect rămas tabu în România, chiar și după 80 de ani. Sunteți printre puținii scriitori români contemporani atrași de această temă.

Cătălin Mihuleac: S-au apropiat de ea și alți condeieri, dar fără rezultate notabile. În ceea ce mă privește, având un stil anunțat încă din perioada gazetărească și cizelat ulterior prin cunoștințele psihologice dobândite, am obținut o carte care nu-i lasă indiferenți nici pe filosemiți, nici pe antisemiți; nici pe tineri, nici pe vârstnici... Cam pe aici se învârte arta scriitorului. 

Nu mi-am dorit să scriu o carte frisonantă, ci zguduitoare, iar asta te consumă ca autor, îți seacă rezervele strategice de empatie. Altfel, eșecul te pândește la fiece pas.

„America de peste pogrom” a fost scrisă în urmă cu nouă ani. A apărut în 2014, la Cartea Românească, a fost reeditată în 2017 de Polirom, iar anul acesta de Humanitas.

Ce s-a schimbat în acești nouă ani în ceea ce privește raportarea societății românești la pogromul de la Iași?

În profunzime, nimic. La suprafață, s-au înmulțit și dilatat discursurile oficiale, în care scârțâie flașnete mai vechi și mai noi. Președinte, miniștri și primari își rostesc an de an platitudinile, fiindcă așa le cere protocolul.

În paralel, s-au înmulțit slujbele retribuite regește, repartizate masculilor alfa cu pile la Cotroceni și în mediile evreiești influente...

Holocaustul românesc își are belferii lui. Inși lipsiți de orice abilități de comunicare: aroganți, conflictuali, cu atitudine de jandarmi din ghetou...

E diferit modul cum a fost primită cartea ta în 2014, față de 2021?

Luptând de una singură, cartea și-a câștigat o audiență pe care și-o lărgește continuu. Datorită recunoașterii de care se bucură în străinătate, e tot mai greu să taci despre ea. Numele zaharisite ale criticii literare românești continuă oficial să o ignore, dar o citesc noaptea pe sub plapumă, la lumina lanternei.

Romanul „America de peste pogrom” a avut succes în Germania, unde a fost nominalizată la premiile târgului de la Leipzig, iar în clasamentul postului de televiziune SWR2 a fost clasată pe locul 5 în rândul tuturor aparițiilor de pe piața de limbă germană...

Și să nu uităm că respectabila revistă Transfuge l-a desemnat „Cel mai bun roman european al anului 2020”. Cu un an înainte, acest titlu a fost obținut de Cărtărescu, iar acum doi ani de Olga Tokarczuk, laureata premiului Nobel. Mai e o nominalizare la premiul oferit anual de Coiffard, cea mai mare librărie din vestul Franței.

Exact.... Anterior însă, a fost primită rece în România. Diferența este fenomenală... Ați fost inclusiv amenințat pentru această carte. De ce a deranjat atât de mult? De unde vine atitudinea asta?

Dintr-un patriotism pudibond prost înțeles, amestecat cu o lipsă de fair-play istoric. Mai e ceva... Dacă ar fi fost scrisă de un nume mare, cartea s-ar fi bucurat de o primire caldă. Fiind însă creația unui marginal ca mine, a fost tratată cu indiferență. Cu falsă indiferență, mai bine zis.

Literatura are capacitatea de-a înmuia inimi. Cartea dumneavoastră a făcut-o din plin, dar a și înfuriat. Ați fost numit filosemit și plătit de evrei. Pe de altă parte, s-au supărat chiar și unii evrei. Ce i-a deranjat pe aceștia din urmă?

Mi s-a reproșat și dintr-o parte, și din alta că mă bag unde nu-mi fierbe oala. Din tabăra naționaliștilor, mi s-a reproșat că-mi trădez țara. Din tabăra evreiască, de unde mi s-au pus piedici serioase, am fost acuzat că tonul de a povesti este unul nepermis. Cu timpul, aceste atitudini s-au înmuiat.

„Ultima țigară a lui Fondane” este o nuvelă care a fost dramatizată și reprezentată în depoul de tramvaie din Iași. Viața lui Fondane a fost prezentată ca un lung drum pe șine de tramvai și de tren... Cu toate astea, piesa respectivă de teatru a fost oprită după trei reprezentații, deși montarea s-a făcut grație unei importante finanțări europene. De ce?

Regizorul piesei, care avea control total asupra actorilor, a fost tras de mânecă și sfătuit să abordeze teme mai domestice. La scurt timp după acest important sfat de viață, a abandonat piesa, alegându-se în schimb cu mici premii de consolare: i s-a înlesnit să monteze capodopera internațională „Dănilă Prepeleac” și a fost înscăunat prorector al Universității de Arte din Iași.

Pogromul de la Iași a fost finalul unei perioade de crescendo în care populația românească era inflamată împotriva evreiilor. În „America de peste pogrom”, descrieți această creștere a urii față de evreimea din Iași, care atunci reprezenta jumătate din populația orașului.

Cum s-a ajuns la asta?

Dovedind o forță de manipulare demnă de mari creatori literari, propaganda de stat a știut să fructifice anumite frecușuri interetnice. Începuse cruciada împotriva bolșevismului și evreii erau suspectați de colaboraționism cu inamicul. Știți pilda celebră cu evreul la tribunal, căruia judele îi spune: „Așadar, sunteți evreu. Mai aveți și alte antecedente penale?”

Ați remarcat că mareșalul Ion Antonescu era mai pornit pe evreii din Moldova, decât pe cei din Muntenia. De unde această diferență de tratament?

Antonescu a făcut mereu o diferență între evreii așkenazi și cei sefarzi din sudul țării, în defavoarea primilor. Dacă ar fi să glumesc, îl speria inteligența așkenazilor, care printre altele au dat mai bine de jumătate din campionii mondiali de șah și 27 % din laureații premiilor Nobel.

Cartea dumneavoastră este un amestec de documentar cu literatură. Asta o face mai puternică, pentru că transmite emoție. Dar în egală măsură are și pasaje comice. În ce măsură a fost un risc să faceți această trecere de la registrul tragic la cel comic și înapoi?

Comicul în literatură rămâne un bun conservant. Cum altfel să eliberezi tensiunea acumulată într-un capitol, dacă nu printr-un pasaj comic?

Știți, din exterior se vede că istoricul e ca o furnică de harnic, în timp ce scriitorul e greierele care-și chinuie chitara puțin dezacordată... În realitate, lucrurile nu stau așa. Scriitorul e un pic istoric, un pic psiholog, un pic anestezist și chirurg...  Treaba lui nu se rezumă la a ciupi corzile chitarei cu penița, de unde pot rezulta sonorități de falset.

Recent, a fost dezvelit la Iași bustul lui Octavian Goga, ceea ce a provocat un mic scandal, dar statuia e la locul ei, pe motiv că e vorba de un poet important. În „America de peste pogrom”, amintiți de implicarea lui Goga în crimele anti-evreiești. Și nici nu îl considerați cine știe ce mare poet.

Iar în romanul „Deborah”, evocați uciderea elevului evreu David Fallik și reacția lui Octavian Goga, care era ministru de Interne. Acesta aproape l-a felicitat pe criminal.

Studentul extremist Nicolae Totu l-a împușcat pe David Fallik în Palatul de Justiție din Cernăuți, fiind apoi găsit nevinovat de justiția română, care nu diferea de cea de acum.

Adevăratul criminal a fost Goga. Un traficant de trascău patriotic, un precursor al lui Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Unul care s-a folosit de literatură ca mijloc de a parveni politic. Vosganian, peste decenii, a procedat invers, adică și-a folosit influența politică pentru a parveni literar. Amândurora le-a reușit din plin, dar nici unul nu merită felicitat.

Bustul lui Goga a fost înălțat la inițiativa primarului Mihai Chirica. Subțirel intelectual, cu dosare de corupție cât un roman fluviu, el e coleg de partid cu Alexandru Muraru, grănicerul desemnat de guvern la fruntariile antisemitismului.

Muraru ar putea ușor să-l convingă la Chirica să-i mute bustul lui Goga, mai ales că ambii plus ministrul de tablă Costel Alexe au apărut pe afișele electorale din campania electorală.

Chirica e în mare tandrețe și cu Florian de la Institutului Wiesel, care va fi numit zilele astea „Cetățean de onoare al Iașului”. Și Florian îl poate convinge să dea la topit bustul lui Goga, dacă l-ar interesa subiectul.

Lista scriitorilor români antisemiți din perioada interbelică îl include și pe Ionel Teodoreanu, artizanul eliminării evreilor din barourile de avocați. Cum ar trebui să se raporteze românii, azi, la acești intelectuali?

Stilul lui Teodoreanu e sufocat de metafore... Citindu-l, te simți ca într-un rozarium aglomerat, unde trandafirii te ucid cu mirosurile lor încălecate... Când ieșea din rozarium, Teodoreanu avea nevoie și el să respire normal. Ura lui era o formă de a respira, de a se menține în formă, avea valoare cosmetică...

Părerea mea e că profesia de scriitor cere o mare dragoste pentru semeni, indiferent de rasa, religia sau orientarea lor sexuală. Nu poți fi mare scriitor, fără a fi un mare umanist.

Pogromul a fost doar una dintre crimele antievreiști, făcută la vedere, de i-a uimit până și pe naziști. Dar au mai fost și deportările în Transnistria. De ce nu vor să-și asume românii această vină morală? Germanii și-au transmis vina peste generații.

E o chestiune de educație, dar și de fudulie prost înțeleasă. Vedeți, înapoierea economică e în strânsă legătură cu înapoierea sufletească.

Evreii au avut nevoie de 75 de ani pentru a ajunge la populația evreiască de dinainte de Holocaust. În România, mai sunt 3.000-4.000 de evrei oficial sau 5.000 neoficial. Dar ei sunt foarte vizibili. Așa s-a ajuns la așa numitul „antisemitism fără evrei”. Pare că acest antisemitism revine în prim plan în România. E reală revenirea sau e alimentată artificial de politicieni interesanți?

Pare un meci de box cu mănuși croite din hârtie de manual de istorie. Ori de câte ori e pomenit holocaustul românesc, vine și replica despre comunismul adus la noi din URSS de evrei ca Ana Pauker și Alexandru Nicolschi. Ceea ce e de neînțeles. Ce legătură avea Ana Pauker cu evreul simplu? Dacă evreii iubeau comunismul, atunci de ce au plecat toți din România comunistă?

În Franța, cartea a fost tradusă prin Les Oxenberg & les Bernstein. Ceva similar și în Germania. De ce acest titlu totuși cuminte?

Ține de marketing. Editorii respectivi au considerat că „pogrom”  e un cuvânt prea tare, care i-ar fugări pe cititori. Ce vreți, suntem o planetă de sensibili...

 

Cine e Cătălin Mihuleac

Este prozator și dramaturg.

Ultimele cărți publicate sunt: Zece povestiri multilateral dezvoltate (2010), Aventurile unui gentleman bolșevic (2012), America de peste pogrom (2014 și 2017) și Ultima țigară a lui Fondane (2016).

Este doctor în filologie la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași, cu teza Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?, publicată în 2009.

Ediția franceză a romanului America de peste pogrom, apărută sub numelel Les Oxenberg & les Bernstein (Editions Noir sur Blanc, 2020), a primit premiul Meilleur roman européen 2020 acordat de revista literară Transfuge.

Ediția în limba germană (Oxenberg & Bernstein; Paul Zsolnay Verlag, 2018) a fost clasată pe locul 5 în topul canalului de televiziune SWR2 din iunie 2018, top dedicat celor mai bune apariții editoriale din Austria, Germania și Elveția și a fost nominalizată la premiile Târgului de carte de la Leipzig (2018).

În colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani“ a mai apărut romanul Deborah (2019).

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.