Relaţiile franco-române au cunoscut o efervescență remarcabilă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în special datorită comercianţilor şi intelectualilor francezi care au călătorit în Principatele Române.
În 1762, diplomatul şi scriitorul Claude-Charles de Peysonnel a propus crearea unei reprezentanţe franceze în Principatele Române, fapt care va deveni realitate în 1798. Un consulat general s-a deschis în acel an la Bucureşti și un viceconsulat, la Iaşi.
În secolul al XIX-lea, foarte mulți studenţi români și-au făcut studiile la Paris și au dobândit astfel idei moderne de reînnoire politică şi socială.
În 1846, studenţii români au fondat, în Cartierul Latin, Societatea studenţilor români din Paris, al cărei preşedinte ales va fi Ion Ghica, iar secretar, C.A. Rosetti. Membri ai acestei asociaţii au fost, printre alţii, Dimitrie
Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, figuri de prim plan ale mişcării revoluţionare din 1848 din Principatele Române.
Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în ambele Principate Române în anul 1859 ...
... iar Împăratul Napoleon al III-lea a susținut Unirea.
Poetul Alphonse de Lamartine va accepta funcţia de preşedinte de onoare şi va deveni, apoi, ministrul Afacerilor Externe al guvernului revoluţionar provizoriu.
De la începutul secolului XX, putem vorbi de o clasă politică şi de o intelectualitate româno-francofonă şi francofilă în marea ei totalitate, şi asta datorită legăturii aproape organice a relaţiilor culturale între cele două popoare.
Aceste relaţii îl făceau pe Charles Drouhet să afirme în cartea sa „Cultura franceză în România“ (Minerva franceză, 1920): „Dacă există o ţară în care călătorul francez nu se simte dezrădăcinat, aceasta este România“.
Dacă la început Franţa era cea care a oferit mai mult în această relaţie, în cursul secolului XX ea va primi înapoi, mai ales prin intermediul creatorilor români integraţi în spaţiul şi în cultura franceză, o parte importantă a „investiţiei“ sale culturale în România.
O cantitate impresionantă de creatori români au ales să se stabilească în Hexagon. Cei mai numeroşi sunt scriitorii: Martha Bibescu, Anne de Noailles, Panait Istrati, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Gherasim Luca, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea Eliade – pentru a cita numai personalităţile cele mai cunoscute, cărora li s-au adăugat, mai târziu, cei care şi-au căutat libertatea în afara României comuniste. Urmează
actorii, avându-i în frunte pe Elvira Popescu şi continuând cu Marie Ventura, Eduard de Max, Yonel sau domnişoara Nisan, membri ai Comediei franceze.
Nu trebuie să uităm nume precum Constantin Brâncuși, George Enescu, Matilda Ghyka.
La rândul său, Bucureştiul, modernizat sub influenţa arhitecturii pariziene, cu o viaţă socială şi artistică impregnată de cultura franceză, şi-a câştigat supranumele de „Micul Paris“.
Renumiţi profesori de limba franceză vin să predea în universităţile româneşti, unii dintre aceştia, precum Henri Jacquier, stabilindu-se definitiv în România.
Unirea Principatelor
Rolul Franței în Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, a fost esențial. Contribuția Împăratului Napoleon al III-lea în recunoașterea internațională a noii entități statale este de netăgăduit.
Acel moment de o însemnătate deosebită pentru țara noastră a deschis calea unei relaţii diplomatice efervescente între Franța și România.
Ulterior, Franța a susținut independența statului român, obținută în 1877, prima Constituţie a ţării fiind de profundă inspiraţie franceză.
România şi Franța au stabilit relații diplomatice la nivel de legație începând cu data de 8/20 februarie 1880.
La 28 februarie/12 martie 1880, Aubert Ducros, primul trimis extraordinar şi plenipotențiar al Franței la București, şi-a prezentat scrisorile de acreditare.
În baza principiului reciprocității, la 24 iulie/5 august 1880, Mihail Kogălniceanu a fost acreditat la Paris, în aceeași calitate. La 29 noiembrie 1938, relațiile diplomatice româno-franceze au fost ridicate la nivel de ambasadă.
Relația bilaterală între România și Franţa a cunoscut un avânt deosebit după Primul Război Mondial. Nicolae Titulescu, diplomat și fost ministru de Externe al României, a fost arhitectul acestor relaţii privilegiate.
Titulescu era numit şi „ministrul european“ şi considerat „tot atât de francez cât era român“ prin felul admirabil în care vorbea limba franceză. În 1936, s-a stabilit în Franţa şi a activat în fruntea Academiei diplomatice internaţionale de la Paris şi a Ligii Naţiunilor.
La 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice au fost ridicate la rang de ambasadă. În septembrie 1944, guvernul român a recunoscut guvernul provizoriu al generalului de Gaulle.
Revoluția anticomunistă
Simpatia Franței şi solidaritatea cetățenilor săi faţă de Revoluţia Română din decembrie 1989, eveniment care a antrenat căderea regimului comunist, este un alt reper important.
După Revoluție, relaţiile franco-române s-au dezvoltat considerabil. Vizitele oficiale reciproce s-au înmulțit, inclusiv la cel mai înalt nivel. Acest lucru a pus bazele unui parteneriat politic, economic şi cultural solid între cele două ţări.
Relaţiile culturale franco-române au cunoscut un veritabil reviriment după 1989, fiind consolidate prin Programul de Cooperare Culturală, Ştiinţifică, Tehnică şi Instituţională, parte integrantă a parteneriatului strategic dintre cele două state.
Franța a sprijinit și Revoluția Română din decembrie ’89. Coperta publicației Paris Match din acele zile fierbinți
La Paris, funcționează Institutul Cultural Român, iar în România, Institutul Francez (la București) şi Centre culturale franceze la Cluj, Iaşi, Timişoara.
Cele 4 Alianţe franceze („Alliances Françaises“) își desfășoară activitatea la Braşov, Constanţa, Ploieşti şi Piteşti.
În domeniul mass media, Televiziunea Română a încheiat acorduri cu posturile de televiziune Canal France International, TV5 Europe şi Sept-Arte, asigurând astfel prezenţa franceză în spaţiul românesc. Radio Delta a devenit filială a RFI.
Cooperarea în domeniul schimburilor de programe şi emisiuni în scopul apropierii auditoriului din cele două ţări, pentru o cunoaştere reciprocă a limbii şi culturii celor două ţări, este foarte strânsă.
Important de subliniat este și sprijinul activ al Franţei pentru integrarea României în structurile politice, economice şi de securitate europene şi euro-atlantice. Este vorba, bineînțeles, de NATO și Uniunea Europeană.
___________
Articol realizat cu ocazia aniversării Zilei Franței - 14 iulie
