Ce se ascunde în spatele inculpării lui Donald Trump

DE Alan Dershowitz | Actualizat: 09.08.2018 - 23:59

Un expert în Constituţie, avocat specializat în drepturi civile şi democrat de-o viaţă îşi susţine cazul împotriva punerii sub acuzare a preşedintelui Trump.

SHARE

Alan Dershowitz este cunoscut pentru serviciile sale în slujba unor clienţi importanţi precum Claus von Bülow (a reuşit îi răstoarne acuzaţia de crimă în 1985, după care a scris best-seller-ul Reversal of Fortune/Schimbarea norocului), Mike Tyson, Patty Hearst şi O.J. Simpson. 

Dar el este, în primul şi în primul rând, expert în drept constituţional, iar ultima carte a profesorului de la Facultatea de Drept Harvard include o poziţie controversată: aceea că preşedintele Donald Trump, drept şef al „executivului unitar“, are dreptul şi autoritatea să le indice procurorului general şi directorului FBI pe cine să investigheze şi potenţial acuze de infracţiuni şi pe cine să nu investigheze. 

Dershowitz nu aprobă personal astfel de puteri şi ar fi în favoarea eliminării lor. „Dar“, scrie el, „cred că Constituţia, aşa cum a fost scrisă şi interpretată de generaţii, le permite şi împiedică punerea lui sub acuzare pentru exercitarea lor – chiar şi pentru exercitarea lor în mod greşit sau în interes personal“.

După cum a susţinut timp îndelungat Dershowitz, există o diferenţă între ceea ce credem că este legea şi ceea ce ar trebui să fie, mai ales când vine vorba despre acuzarea unui preşedinte de comiterea unei infracţiuni sau de delicte pe baza cărora poate fi inculpat – o poziţie pe care a susţinut-o în timpul inculpării preşedintelui Bill Clinton.
„A venit momentul să recunoaştem că legiuitorii Constituţiei au făcut o greşeală gravă prin crearea unui singur post de procuror general care să îndeplinească două funcţii aflate în conflict. Trebuie să revenim în secolul 21, împărţind aceste două funcţii în două posturi separate, aşa cum a făcut restul lumii democratice“.

Dar, spune el, mai e ceva până acolo. Următorul text este un extras din cartea lui Dershowitz’s The Case Against Impeaching Trump/Cazul împotriva inculpării preşedintelui Trump.

Dacă preşedintele Donald Trump ar fi inculpat pentru că a conspirat cu Rusia în timpul campaniei prezidenţiale? Dacă ar exista dovezi ale acestei conspiraţii – şi, până în prezent, nu am văzut niciuna – ar fi un păcat politic grav. Un american nu ar trebui să conspire cu o putere străină, mai ales o putere străină ostilă, într-un efort de a-şi spori şansele de câştig. 

Dar, încă odată, există o diferenţă categorică între un păcat politic şi o infracţiune importantă sau un delict. În contextul alegerilor, nu există infracţiunea de conspiraţie. Conspiraţia ar putea implica alte infracţiuni, cum ar fi încălcarea legilor electorale sau ar putea privi complicitatea la infracţiuni cum ar fi piratarea. Dar conspiraţia în sine nu este o infracţiune.

Luaţi în considerare cea mai puţin plauzibilă ipoteză: Presupuneţi, în mod absurd, că candidatul Trump l-a sunat pe Vladimir Putin şi i-a spus următoarele: „Salut, Vlad. Dacă am o afacere pentru tine? Vreau să fiu ales preşedinte, iar tu vrei să scapi de sancţiunile Magnitsky, care nu îmi convin nici mie. Ar trebui să mă ajuţi să fiu ales dându-mi mizeriile pe care le ai deja despre Hillary Clinton, fiindcă, dacă sunt ales, ai o şansă mai bună să scapi de sancţiuni, cu care eu nu sunt de acord“.

Desigur, o asemenea conversaţie nu a avut loc şi niciun astfel de afacere nu a fost parafată. Dar, dacă s-ar fi întâmplat aşa, puteţi căuta statutul infracţional federal pentru o infracţiune care ar putea îngloba acest păcat politic. Deseori, politicienii caută donaţii şi sprijinul unor indivizi care se aşteaptă să beneficieze de pe urma alegerii candidatului lor. Există, desiguri, limite în privinţa lucrurilor cu care poate contribui la o campanie un guvern străin, dar aceste limite sunt vagi şi subiect al examinărilor de natură constituţională, mai ales în contextul în care este vorba de informaţii, nu de bani.

Poate că unele legi din legislaţia electorală ar putea fi interpretate în sensul includerii unor asemenea comportamente, dar această interpretare ar ridica serioase probleme constituţionale. Desigur, dacă variem puţin faptele, ar exista o infracţiune. De exemplu, dacă un candidat i-ar fi cerut lui Putin să obţină mizerii despre contracandidatul său piratându-i email-urile, asta ar constitui o infracţiune. 

Dar transmiterea unor mizerii care fuseseră deja obţinute nu reprezintă o infracţiune. Iar acest lucru este adevărat chiar dacă mizeriile au fost obţinute ilegal prin piratare. Persoana care a piratat se face vinovată de infracţiune, dar campania nu ar fi vinovată că a folosit fructele piratării, la fel cum The New York Times şi The Washington Post nu sunt vinovate că au publicat Dosarele Pentagonului sau materialele furate de Chelsea Manning şi Edward Snowden. 

Deci, bazându-ne pe ceea ce ştim acum, ar trebui să fie clar că Trump nu poate fi acuzat în mod legal de conspiraţie cu Rusia, chiar dacă ar exista dovezi că a făcut-o.

Dar dacă ar fi inculpat pentru păcatul politic de conspiraţie cu o putere străină ostilă? O astfel de inculpare ar pune problema dacă Congresul trebuie să treacă sau nu de criteriile pentru inculpare şi destituire. Cred că răspunsul este nu, dar există persoane care nu sunt de acord. Ar fi un bun caz de test, deoarece, pur şi simplu, conspiraţia cu Rusia ar fi o încălcare a încrederii publice şi ar îndeplini criteriile lui Alexander Hamilton pentru inculpare (o clauză din Constituţie).

Sau să luăm un exemplu şi mai extrem. Să presupunem că Putin decide să „recupereze“ Alaska, la fel cum a „recuperat“ Crimea. Să presupunem mai departe că un preşedinte îi permite acest lucru, deoarece revendicarea Rusiei asupra teritoriului ei iniţial este justificată. Ar fi îngrozitor, dar ar constitui motiv de inculpare? 

Nu conform textului Constituţiei. (Ar fi, desigur, diferit dacă ar face-o fiindcă a fost plătit sau şantajat.) Un astfel de eveniment dramatic s-ar putea solda în mod justificat cu un amendament adus Constituţiei care să lărgească criteriile pentru inculpare, dar nu ar justifica ignorarea sau sfidarea textului Constituţiei actuale.

Cei care au creat Constituţia nu au furnizat o soluţie pentru punerea sub acuzare a unui preşedinte incompetent, obraznic şi chiar tiranic – cu excepţia momentului în care comite o infracţiune desemnată. 

Poate că ar fi trebuit să o facă, dar Congresul nu este autorizat să „corecteze“ erorile sau omisiunile constituţionale prin intermediul unor acte neconstituţionale, incuplând şi destituind un preşedinte care nu a comis o infracţiune desemnată. Poate că legiuitorii ar fi trebuit să ceară un vot majoritar mai degrabă decât votul a două treimi pentru a se asigura că un preşedinte tiranic este demis. Dar soluţia stă în amendarea Constituţiei, nu în încălcarea ei. Răspunsul potrivit la tirania executivă nu este tirania legislativă.

Pe măsură ce scriu aceste cuvinte, din ce în ce mai multe informaţii par să iasă la iveală din ambele părţi în legătură cu incorectitudinile din timpul campaniei. Mă îndoiesc că sunt ultimele acuzaţii pe care le-am auzit de ambele părţi. Ideea este că acea campanie prezidenţială din 2016 a fost extrem de îngrijorătoare din multe motive. 

Din această cauză, încă din prima zi, am propus ca, în loc de numirea unui consiliu special care să investigheze infracţiunile, Congresul ar fi trebuit să desemneze o comisie nepărtinitoare de experţi care să investigheze alegerile din 2016 în totalitatea lor, inclusiv acuzaţiile de implicare a Rusiei, impactul declaraţiilor publice prost alese ale fostului director al FBI-ului James Comey, poziţia părtinitoare a unor agenţi FBI şi alte posibile incorectitudini care nu se ridică la nivelul unor infracţiuni care necesită punerea sub acuzare sau inculparea.

Continuu să cer numirea unei astfel de comisii, având în vedere că publicul îşi pierde încrederea în ancheta Mueller şi în super părtinitoarele anchete din comitetele Congresului. Publicul are dreptul să ştie tot ce s-a întâmplat pe parcursul campaniei prezidenţiale din 2016, pentru a preveni recurenţa în viitoarele campanii. O comisie nepărtinitoare este o modalitate mult mai bună de a afla întregul adevăr decât multe dintre anchetele care se desfăşoară în prezent.

În prezentarea punctului meu de vedere împotriva inculpării preşedintelui Trump nu intenţionez să trec cu vederea comportamentul nimănui. 

Vreau doar să mă asigur că indiferent de acţiunile care sunt luate în calcul sau întreprinse, ele sunt în conformitate cu Constituţia Statelor Unite, cu statul de drept şi libertăţile civile. 

Spre deosebire de cazul de natură politică împotriva inculpării preşedintelui Trump pe care îl construieşte Comey – demisia lui prin vot este mai democratică decât inculparea lui – opinia mea împotriva inculpării lui Trump este de natură constituţională. 

Pur şi simplu nu există nicio dovadă în niciun registru public că a comis oricare dintre infracţiunile enumerate în Constituţie drept condiţii prealabile pentru inculpare şi demitere.

Nu susţin realegerea lui Trump. Fiecare cetăţean trebuie să ia această decizie politică pentru sine însuşi. Aş fi avut aceeaşi opinie împotriva inculpării dacă ar fi câştigat Hillary Clinton şi republicanii ar fi fost cei care ar fi cerut inculparea şi acuzarea ei pentru acte care nu constituie infracţiuni. Pentru mine, testul a fost întotdeauna „pantoful în celălalt picior“. (Este o variantă colocvială a testului „vălul ignoranţei“ al lui John Rawls.) Ce criterii ai fi susţinut dacă ar fi fost aleşi ea sau Bernie Sanders şi ar fi fost anchetaţi? Insist ca aceste criterii să fie aceleaşi.

Desigur, partizanii susţin întotdeauna că pantoful nu se potriveşte: Partizanii democraţi insistă că comportamentul lui Trump este mai dispus inculpării decât cel al lui Clinton, iar partizanii republicani cred că Clinton este mai demnă de inculpare decât Trump. Nu aceasta este ideea. Ideea este să cădem de acord asupra unor criterii neutre care ar putea fi în mod egal aplicate tuturor preşedinţilor.

Chiar dacă aş fi de părere că inculparea ar servi mai bine intereselor democraţiei, m-aş opune inculpării lui Trump, cu condiţia ca criteriile explicit enumerate în Constituţie să fie dovedite mai presus de orice îndoială rezonabilă, ca urmare a unei acţiuni de inculpare şi a unui proces în cadrul cărora toate protecţiile de fond şi procedurale i-au fost acordate preşedintelui. 

Nimeni nu este mai presus de lege, dar nici nu e nimeni – inclusiv preşedintele – inferior ei. Dacă unui preşedinte controversat i se neagă protecţiile constituţionale, atunci oricărui cetăţean i se pot nega protecţiile constituţionale. De aceea acest subiect este extrem de important pentru toţi americanii.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2018 NEWS INTERNATIONAL S.A.