În istoria post-decembristă, am mai trăit asemenea momente, dar, din păcate, speranțele noastre de schimbare s-au năruit, nu din cauza faptului că n-au existat intenții bune și idei excelente, ci pentru că situația nu a fost gestionată, corect la nivel de instituții ale statului.
Președintele Iohannis spunea zilele trecute că „PSD e bine înșurubat în instituțiile statului”, ceea ce trebuie tradus prin „Personalul care Subminează Democrația e bine înșurubat în instituțiile statului”. Pentru înțelegere mă voi raporta doar la domeniul în care activez, lăsându-vă pe dumneavoastră să faceți translații.
Aș începe cu Ministerul Educației unde activitatea este împărțită în 10 direcții generale, care au în subordine alte 23 de direcții, 12 servicii, 4 birouri și 11 compartimente, conform Anexei 1 din H. G. 26/2017. Nu numărul acestor departamente doresc, acum, să-l aduc în discuție, ci modul în care au fost recrutate, pentru angajare, anumite persoane din cadrul lor.
În acest minister, au rămas angajați cu contract de muncă încheiat înainte de 1990, care și-au propus și au reușit să-și formeze echipe cu care să dețină controlul în anumite situații, astfel încât să îngreuneze sau să inhibe inițiative ale unor miniștri, dacă acestea afectau anumite interese. Unora li s-a creat acea aură care-i prezintă ca fiind indispensabili și, după atâția ani în sistem, și-au creat o rețea în teritoriu dispusă să răspundă oricărei comenzi venită de la aceștia.
La nivel de inspectorate școlare județene, lucrurile sunt aranjate cam în același mod, politizarea fiind la ordinea zilei. Mulți inspectori s-au „imunizat” cu pseudo-concursuri care ar putea fi invalidate în instanță pentru viciu de procedură, dar care ar necesita procese de durată.
Există în spațiul public o dezbatere despre oportunitatea existenței acestor instituții și sunt idei pertinente legate de desființarea lor. Această măsură consider că ar trebui luată foarte serios în discuție. Ca să fiu mai explicit, pot exista inspectori și în lipsa inspectoratelor.
Ca o continuare a ideii expuse mai sus, la nivelul instituțiilor școlare activitatea managerială trebuie separată radical, în două compartimente. Nu se poate ca principala misiune a școlii, respectiv procesul instructiv-educativ, să fie coordonată de aceeași conducere care trebuie să răspundă și de problemele administrative.
Cadrele didactice sunt specializate doar pentru prima activitate, dar pot fi trase la răspundere pentru cea de-a doua. Sunt două activități disjuncte, complementare, iar pentru fiecare trebuie să existe oameni specializați.
În momentul de față, un director din preuniversitar e obligat să-și asume două contracte, unul managerial cu Ministerul Educației și unul financiar cu Consiliul local. Acesta din urmă a lăsat loc unor abuzuri din cauza cărora manageri dedicați au luat decizia demnă de a-și înainta demisia.
Sunt multe alte probleme ce trebuie întărite printr-un cadru legal coerent care să oblige părțile, dar care să le și sancționeze în cazul unor abuzuri flagrante. De exemplu, actualul Contract educațional, încheiat între școală și părinte, este, acum, unul mai mult formal. Părintele semnatar al Contractului educațional trebuie să ia act de oferta educațională a școlii, de spiritul și de litera acestui document.
De cele mai multe ori, părinții depun petiții împotriva școlii, împotriva profesorilor, invocând pretenții aberante, tendențioase fără legătură cu obligațiile școlii prevăzute în acest contract. Cea mai curentă problemă din petiții este segregarea, atât în ceea ce îi privește pe elevi, cât și în ceea ce îi privește pe profesori.
Grav este că în ambele situații, conducerea școlii nu găsește sprijin nici la departamentul juridic, nici la inspectorat, care, fiind angajat politic, trebuie să asigure clientelă politică, iar părinții sunt un capital politic important.
Spre exemplificare, sunt petiții în care părinții pretind o anumită încadrare la o clasă, încadrare pe care directorul, în realitate o face respectând cadrul legal și obligația de a asigura norma titularilor. Să nu uităm că învățământul la care fac referire este unul de stat, în care nimeni nu trebuie să aibă privilegii.
Astfel de petiții ar trebui clasate, din start, de inspectorate, pentru că, potrivit contractului colectiv de muncă, directorul e obligat să le asigure titularilor dreptul prevăzut de lege. Un părinte trebuie să știe că poate depune o petiție împotriva unui profesor, doar dacă i-a agresat fizic și/sau verbal copilul, a impus anumite sume de bani sau are un comportament imoral.
Sunt, de asemenea, părinți care solicită în petiții excluderea ilegală a unor copii proveniți din medii dezavantajate, chiar pe motiv rasial. Legat de această situație trebuie adusă în discuție o realitate uitată. Formarea unui copil se datorează interferenței a trei factori majori: familia, școala, societatea. Școala nu poate fi trasă la răspundere, dacă elevul nu are cei șapte ani de acasă sau nu are o familie solidă.
Din contră, identificarea unor copii problemă, într-o școală, trebuie să activeze un parteneriat constructiv între acești trei factori. Ca parteneri ai procesului educativ, toți părinții trebuie să conștientizeze că au o răspundere față de minori, trebuie să sprijine școala în corectarea comportamentelor greșite Nu e o soluție să arate cu degetul ori să acuze un copil.
Reclamațiile, în care copiii sunt acuzați explicit, nu sunt o soluție, pentru că, odată făcute, școala irosește timp pentru procedura de soluționare a petiției și este blocată să se concentreze asupra problemei în sine.
Societatea ar trebui să umple vidul legislativ, să ofere legi pertinente, care să se aplice prin intermediul unor instituții cu putere executorie, nu doar constatatoare, cum este Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C.), prin care familia care-și neglijează copilul să fie ajutată, iar, dacă se eschivează, să fie sancționată.
Cum, de asemenea, ar trebuie omologat un cadru legal prin care părinții care clamează segregarea să fie trași la răspundere. E nevoie să se creeze o opinie comună în rândul școlii, în rândul inspectorilor, în rândul părinților, care să susțină dreptul tuturor copiilor la toleranță și la educație și, mai ales, să reprime practica unor părinți și „specialiști în educație” de a lovi în școală.
De curând, Comisia de învățământ a Senatului și Comisia juridică au dat un raport comun de admitere a proiectului de lege care are ca obiectiv acordarea statutului de autoritate publică profesorilor. Raportul cu amendamentele admise urmează să fie dezbătut în Senat, for legislativ decizional în acest caz, cu propunere de adoptare.
Senatorul PSD Șerban Nicolae, președintele Comisiei juridice, este inițiatorul acestui proiect legislativ. Argumentele pe care le aduce pornesc de la ipoteza că în sistemul naţional de învățământ se constată o lipsă de protecţie juridică a cadrelor didactice faţă de hărţuirea şi agresiunile venite din partea elevilor, părinţilor sau reprezentanţilor legali ai acestora.
Consiliul Național al Elevilor și Federația Națională a Asociațiilor de Părinți – Învățământ Preuniversitar, dar și o mare parte a personalului din învățământ se opun categoric acestui proiect, cerându-i președintelui Klaus Iohannis să-l blocheze. Nu cred că există vreun sistem de învățământ european care acordă profesorului un astfel de statut, pentru că s-au găsit soluții mai bune.
V-am prezentat o mică parte din problemele cu care se confruntă sistemul românesc de învățământ preuniversitar, voi reveni și cu altele. Sper că o parte dintre cei care citesc aceste rânduri vor ține cont de ele și că vor acționa pentru remedierea lor.
Cătălin Osiceanu este profesor de matematică
