Paul Celan, poet de geniu, care și-a pierdut părinții în lagărele de exterminare din Transnistria, s-a sinucis la Paris în 1970 la 50 de ani..

„Paul Celan s-a aruncat în Sena. I-au pescuit cadavrul lunea trecută. Acest om fermecător și insuportabil, feroce cu accese de bândețe, la care țineam și de care fugeam, de teamă să nu-l rănesc, căci totul îl rănea. Ori de câte ori îl întâlneam eram atât de atent și mă supravegheam atâta, că după jumătate de oră eram istovit“, scrie Emil Cioran în „Caietele“ sale, la 7 mai 1970. Peste numai o săptămână, Cioran revine: „Înmormântarea lui Celan. În autobuz, de la Porte d’Italie până la cimitir, urâțenia periferiei mi s-a părut atât de îngrozitoare, încât ajuns la cimitir, care e frumos, am avut o senzație de eliberare“.

„Adineaori, când ieșeam din casă, dând să traversez strada Racine, mi-a venit brusc în minte mormântul lui
Celan. Și atunci am înțeles că-i mort, că nu-l voi mai vedea, adică, niciodată... Dacă adineaori am avut o oarece emoție gândindu-mă brusc la el, înseamnă că exista pentru mine“, notează Cioran, jumătate de an mai târziu.

Dincolo de poezia, care îi amintea de Holderlin sau Rilke, pe Cioran trebuie să îl fi fascinat destinul lui Celan. Pe numele său Paul Peisah Antschel, Celan s-a născut la Cernăuţi într-o familie de evrei, la doi ani după înfăptuirea Marii Uniri. Părinţii săi aveau să fie exterminaţi în lagărele de muncă din al Doilea Război Mondial. El însuşi a trăit doi ani în Ghetoul din Cernăuţi. Prinde ultimii ani ai boemiei interbelice româneşti, iar în cel al consolidării puterii politice comuniste părăseşte Bucureştiul pentru a se stabili la Viena. Aici, trăieşte o iubire imposibilă cu o tânără austriacă. Publică versuri numai în limba germană, deși, între timp, se mută la Paris, unde trăieşte peste două decenii. Îşi pune capăt zilelor la vârsta simbolică de 50 de ani, într-un moment de agonie sufletească.

New York Times

Pe 30 septembrie 1984, prestigiosul cotidian „The New York Times“ publică un articol cu titlul „Scandalul premiului Nobel“. Autorul arată că, în ceea ce priveşte ştiinţele exacte – matematica, fizica sau chimia – lucrurile sunt greu de contestat. În schimb, în literatură, experţii care acordă acest premiu mai degrabă s-au înşelat decât au oferit confirmări. Paul Celan apare pe lista scriitorilor nedreptăţiţi, care nu au fost apreciaţi de Comitetul de decernare al premiului. „Așa cum s-a mai întâmplat, autorul celei mai profunde, celei mai inovatoare poeziii lirice din literatura occidentală, din epoca noastră, Paul Celan, nu apare pe buletinul de vot (al Academiei suedeze)“. Autorul acuză Academia suedeză de frică şi de lipsă de viziune. „Academia suedeză poate să invoce, în mod corect, că nu a pătruns, la momentul respectiv, texte stufoase, ca, de exemplu, cele semnate de Osip Mandelstam, Kafka sau Celan. Dar de ce, atunci, nu se consultă cu critici mai vizionari, mai îndrăzneţi?“. „Weeekly Standard“ îl plasează de asemenea pe Celan pe o listă a nedreptăţilor care nu au câştigat premiul Nobel, într-un articol şi mai recent, din octombrie 2018.

Nobel

Jurnaliștii se întreabă de ce lipsesc de pe lista laureților Nobel: Marcel Proust, Franz Kafka, Thomas Hardy, Joseph Conrad, Henry James, Andre Malraux, Robert Musil, D. H. Lawrence, James Joyce, Ezra Pound, Maria Rilke, Garcia Lorca. Când vine vorba de Paul Celan, întrebarea revine. Scriitorul, pe care şi-l dispută trei țări - România (unde s-a născut și a trăit o vreme), Germania (în limba căreia a scris cel mai mult) şi Franţa (unde a trăi mare parte din viaţă) a fost de trei ori nominalizat la premiul Nobel pentru literatură. Publicaţia „Haaretz“ scrie că, pe 15 septembrie 1966, a părut o listă cu 72 de nume nominalizate pentru Premiul Nobel pentru literatură. Numele lui Paul Celan era propus pentru câştigarea prestigiosului premiu împreună cu Nelly Sachs. În final, aceasta a împărţit premiul, dar cu Shmuel Yosef Agnon. Propunerea a fost făcută de Henry Olsson. Doi ani mai devreme, Paul Celan fusese nominalizat la Premiul Nobel de doi profesori din Germania. În acel an, premiul a fost decernat gânditorului francez, Jean Paul Sartre, care a refuzat distincţia.

Dimensiunea românească

Numele lui Paul Celan a fost evocat în mediul cultural occidental, dar ceea ce lipsea din biografia spirituală a poetului a fost perioada relativ scurtă petrecută în România. Ajuns în Bucureştiul care mai păstra ceva din acea bucurie de a trăi dintre războaie, se angajează la Cartea Rusă ca traducător. Paul
Celan avea 25 de ani. „Paul avea ceea ce francezii numesc – darul prieteniei, un dar înnăscut, ca și darul poetic. Un dar căruia-i trebuiau condiții prielnice pentru se putea dezvolta. Aceste condiții erau întrunite la București... Lista prietenilor pe care a reușit să și-i facă în capitala României era mai lungă decât a prietenilor pe care i-a avut la Paris în cei peste 20 de ani petrecuți acolo... La București, Paul era încă tânăr, cu nervii încă tari, traumatismele suferite în Bucovina natală nu păreau să-i depășească puterile sufletești. Dimpotrivă, suferințele îndurate reclamau un tratament corespunzător – o cură de nepăsare“, scrie Petre Solomon în cartea „Paul Celan - Dimensiunea românească“. În 1947, Celan se refugiază la Viena.

Cernăuți

„Bucovina natală era un ţinut în care trăiau oameni şi cărţi“, spune poetul. Lirica lui Paul Celan, sumbră, întunecată, este marcată de copilăria şi adolescenţa petrecute la Cernăuţi. „Israel Chalfen a reconstituit perioada cernăuţeană a lui Celan, dominată de deportarea părinţilor săi dincolo de Bug şi de exterminarea lor în toamna anului 1942. Scăpat ca prin minune de aceeaşi soartă, unicul lor fiu şi-a petrecut anii 1942 – 1944 într-un lagăr de concentrare de lângă Buzău, de unde putea să plece, o dată la două luni, acasă la Cernăuţi.

La 28 martie 1943, el îi scrie din lagăr prietenei sale Ruth, rămasă, încă, la Cernăuți: se apropie primăvara. Au trecut aproape doi ani de când nu mai simt anotimpurile și florile și nici nopțile și schimbările... “.

În toamna anului 1942, aflase dintr-o scrisoare de la mama sa despre moartea tragică a tatălui său, împușcat de SS-iști, pentru că nu mai era în stare să muncească la cariera de piatră la care îl repartizaseră.

Mama, însăși, avea să fie omorâtă curând după aceea, și din același motiv“, scrie același Petre Solomon.

Din nou, moartea

Paul Celan publică, în perioada sa franceză, care începe în 1948, aproape zece volume de versuri. Aici, o întâlnește pe Gisèle Lestrange, a doua mare iubire a vieții sale.

Cea dintâi, una imposibilă, se petrecuse în perioada vieneză. „Aveau destine complet diferite: Ingeborg
Bachmann era fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP (Partidul nazist german), studentă la filosofie, el – un evreu de limbă germană din Cernăuți, care-și pierduse ambii părinți într-un lagăr de concentrare german. Vor fi recunoscuți, în anii ’50, drept principalii reprezentanți ai liricii germane postbelice“.

Au rămas, din iubirea lor neîmplinită, numeroase scrisori, unele netrimise, publicate de curând la București sub titlul „Timp al inimii“.

Confruntat cu acuzații nefondate de plagiat care îi macină gândurile, luptându-se cu demonii trecutului și simțindu-se tot mai părăsit, Celan ajunge, spre mijlocul anilor ’60, într-un echilibru precar.

Petre Solomon îl vizitează pe Celan cu patru ani înainte de moartea poetului: „Încetase demult să fumeze, iar de băut bea numai câte un pahar de vin roșu. Austeritatea lui nu era dictată nu numai de boala de nervi de care suferea, ci și de veniturile sale modeste“.

La un an de la moartea poetului, Cioran notează în „Caiete“: „noapte cumplită. La ora 2 dimineața eram mai treaz ca în plină zi. M-am gândit la Celan. Într-o noapte ca asta trebuie să se fi hotărât să o sfârșească“.

Henri Michaux face și el un exercițiu de memorie: „Era prea grav în el ce era grav. El însuși nu ar fi îngăduit să pătrunzi acolo. Pentru a te împiedica, avea un surâs ce trecuse prin multe naufragii. Ne prefăceam că avem, în primul rând, probleme de cuvânt. Tratamentul venit din scriitură nu era de ajuns, nu a fost de ajuns. Și a plecat“.

Paul Celan s-a sinucis la 20 aprilie 1970, la Paris, aruncându-se în Sena. Avea 50 de ani.