Panait Istrati se naște pe 10 august 1884. Va avea o viață scurtă de numai 51 de ani pe care a trăit-o intens. A scris capodopere ale litaraturii române.
A fost fiul unui contarbandist grec și a unei spălătorese. A copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală priamară, doi fiind nevoit să-i repete. Este angajat băiat de prăvălie. A fost a fost hamal, docher, zugrav, dar și un neobosit călător mai ales în spațiul balcanic.
Citește și: Casa familiei scriitorului Ionel Teodoreanu, descrisă în romanul "La Medeleni", scoasă la vânzare
Panait Istrati, scriitorul genial cu doar 6 clase care a fost hamal și zugrav
După Primul Război Mondial se va stabili în Franța. Este fotograf ambulant la Nisa unde își va tăia gâtul într-un parc. Edste salvat de Romain Rolland, câștigător al Nobelului în 1915.
Citește și: Marin Preda o cere de soție pe Aurora la a doua întâlnire. Ea va mărturisi că scriitorul a fost ucis
A călătorit de mai multe ori în Uniunea Sovietică fiind unj social convins
În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul L’Homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
Citește și: Un scriitor celebru a murit la 72 de ani. Era unul dintre importanţii prozatori ai Generaţiei ’80
A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret.
Câteva repere biografice
1897 – absolvă clasele primare și intră băiat de prăvălie la un grec, Kir Leondia, unde învață grecește.
1901 – pleacă în vagabondaj la Giurgiu, muncind ca hamal, leagă prietenie cu un salahor armean, Sarkiss, care îl ajută să se întoarcă la Brăila și se deprindă tainele artei de a zugrăvi case de oameni.
1906 – debutează ca gazetar în România muncitoare, cu un articol în care relatează un episod revoltător de exploatare a unui chelner (Apostolescu) de către patronul hotelului Regina din Constanța;
1915 – se căsătorește pentru prima dată (va avea trei soții), cu Janette Gheorghiu, născută Maltus, văduva lui Ștefan Gheorghiu (important lider al mișcării socialiste și bun prieten cu Panait Istrati, au călătorit împreună la Egipt). Căsătoria este una de formă, dar chiar și așa scriitorul o resimte drept infernală.
1916 – pe fondul intrării României în Primul Război Mondial, grav bolnav de tuberculoză, Istrati se decide să emigreze în Elveția (stat neutru).
1920 – părăsește Elveția pentru Paris, unde muncește ca zugrav, apoi se stabilește pe Coasta de Azur, își câștigă pâinea ca vânzător de ochelari, fotograf ambulant, ambalează cărți într-o librărie, trăiește în condiții foarte grele.
1921 – în ianuarie îi scrie o nouă scrisoare (de adio!) lui Romain Rolland, dar nu i-o expediază, încuind-o într-un cufăr. Pe 4 ianuarie își taie beregata într-o grădină publică din Nisa, având asupra sa scrisoarea din august 1919. Este salvat miraculos, un ziarist află de epistolă, o publică în presă, Rolland află de existența lui Istrati și așa începe ceea ce avea să fie cea mai glorioasă carieră literară a unui român în prima jumătate a secolului XX (cel mai tradus și elogiat scriitor de origine română al acelor timpuri, Istrati și-a scris opera în franceză).
1923 – la îndemnul lui Rolland de a scrie, reușește să dea una după alta povestiri excepționale, în august-septembrie i se publică Kira Kiralina, care are un succes formidabil de critică și de public.
1935 – Istrati moare în aprilie ’35, la 51 de ani, bolnav de tuberculoză, singur, sărac, fără prieteni, ultimele articole le scrie într-o revistă cu tentă legionaroidă, față de care nu semnează niciun fel de adeziune – încă din 1933 anunțase că rămâne un om revoltat care nu mai aderă la nimic în afară de suferința semenilor săi.
Sursa: Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003
Câteva vorbe memorabile:
„Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încâlzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, sori ori pietre, suntem cu toţii fără rost în lume de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi...
Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile... să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp... şi apoi să râzi!
Să lupţi pentru o idee, să lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăieşte ci vegetează.”
