Dinică ar fi avut 89 ani. Băiat de cartier, respins la „teatru”. Își întâlnește iubirea la 60 de ani

Gheorghe Dinică s-a născut la 1 ianuarie 1934 în București și a fost unul dintre cei mai importanți și iubiți actori români. A jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”.

El face parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957 a intrat la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în 1961, fiind deja apreciat încă de la prima sa urcare pe scenă, chiar din același an, și aceasta pentru rolul inspectorului Goole în piesa Inspectorul de poliție (An Inspector Calls).

Citește și: Profesoara lui „Pistruiatul” pleacă din țară după premieră. Renunță la actorie și nu revede filmul

De atunci Dinică a jucat la cele mai importante teatre din România: 1961-1967 Teatrul de Comedie, București 1968-1969 Teatrul Bulandra, București din 1972 Teatrul Național I. L. Caragiale, București Debutul cinematografic l-a cunoscut în 1963, cu un rol în filmul "Străinul", adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici.

A cunoscut războiul

„În teatru, s-a impus convingător şi puternic, fără grimă, fără perucă, cu o forţă ce emana diversitatea de caractere pe o claviatură de registre diferite: putea fi un cinic sau un dispreţuitor sarcastic, o lichea grotescă, un intrigant diabolic, sau, la fel de bine, un generos simpatic, un naiv romantic sau un înţelept”, scria ziarulmetropolis.ro la moartea sa care a asurvenir la 10 noiembrie 2009.

Citește și: Actrița ce a făcut din Iordache un „derbedeu”. Adrian Pintea, în patima alcoolului după despărțire

Nu şi-a imaginat cineva cum băiatul de pe străzile pline de praf și mizerie ale cartierului Griviţa, crescut pe la unchi, mătuşi şi bunici, va ajunge într-o zi celebru în teatru şi film.

“Da, m-am născut într-o iarnă în Giuleşti. Un cartier de periferie, cu o viaţă ca atare. Nu aveam costumaţie contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă şi de prieteni mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie.

Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă şi eu eram în pivniţă; m-a scos afară suflul. În lumea debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiecţie non-stop, puteai să stai în sală până seara, când te dădeau afară la ora închiderii.

Am văzut atunci o mulţime de filme. Filmul a fost o lume care a venit spre mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. Teatrul? L-am descoperit mai târziu, la Naţional, când am văzut nişte actori mari care m-au pus pe gânduri: Storin, Bălţăţeanu, Manolescu şi alţii. Cinematograful din cartierul meu era prima mea şcoală. Săraci, săraci, dar puteam vedea filme la discreţie.”

Crescând singur, nu terminase şcoala, că a trebuit să-şi ia o slujbă, ca să aibă din ce trăi. Se angajează ca lucrător la poştă. Difuza presa. Prin 1954, juca ca artist amator la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde Nic Moldovan, asistentul lui Şahighian, înfiinţase o trupă de teatru. Alături de Ştefan Radof fusese distribuit în spectacolul cu piesa “Jocul de-a vacanţa” de M. Sebastian. “Mă simţeam aşa de bine pe scenă, ca şi cum eram acolo dintotdeauna. Nici eu nu ştiam exact de ce.”

Respins de trei ori

A dat admitere de trei ori la Teatru, dar n-a povestit vreodată prin interviuri c-ar fi fost marcat că n-a intrat din prima. La clasă i-a avut profesori pe Dina Cocea şi pe asistentul Ion Cojar.

“Dina Cocea ne învăţa să gândim şi să căpătăm idei. Reţinem stimularea gândirii, stăruinţa asupra detaliului, de ton, de gest, de mişcare, în munca de compunere a unui rol. Aş adăuga şi a privirii, dacă aş şti că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente şi inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol. Sigur, acesta e un dar de la natură, îl ai sau nu-l ai, ştiu fiinţe deosebite ce atrag cu privirea ca un magnet, în sensul celor spuse de Caragiale la prima întâlnire cu tânărul Eminescu – nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru.”

După absolvirea Facultăţii de Teatru, joacă la Teatrul pentru Tineret şi Copii, apoi David Esrig şi Radu Beligan îl cheamă la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Se mută la TNB unde joacă până la finalul vieții.

Carieră uriașă în film

A jucat în peste 70 de filme şi a luat chiar și premii internaţionale. “Când intra pe platourile de filmare, toţi actorii rămâneau încremeniţi: actorii tineri, figuraţia, echipa tehnică, toţi devin inhibaţi de prezenţa lui Dinică”, declara Andrei Blaier într-un interviu, după ce l-a distribuit în filmul “Dulcea saună a morţii”. Impunea prin prezenţă fără să facă nimic, unde apărea vibra aerul în jur.

„Fiecare om trăieşte cum îşi alege. Pe mine m-a câştigat definitiv filmul. Mă uitam la cinematograf şi îi vedeam pe marii actori americani şi uşor-uşor am intrat în această lume. Dar am făcut şi film şi teatru cu pasiune”, a mărturisit actorul.

A lăsat replici memorabile precum: „Mâna întindă care nu spune o poveste nu primește pomană” în Filantropica sau "Dom' Semaca, sunt eu, Lascărică! Dom' Semaca, vă rog să credeți că nu v-am trădat! Am fost adus aici cu forța!"

Liniștea spre finalul vieții

Eternul vagabond, s-a căsătorit la 60 de ani cu Gabriela Georgeta, despre care spunea: „Un rol foarte important îl are înţelegerea pe care o avem unul pentru celălalt, în afara de simpatiile reciproce fără de care nu ne-am fi adunat… E o femeie care are o relaţie clară cu viaţa şi care a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”. Actorul a mai trăit doar 13 ani.

Ultima suflare

Gheorghe Dinică a decedat în data de 10 noiembrie 2009, ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilație, cu toate că timp de treizeci de minute s-au efectuat manevre de resuscitare. Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 de ani, a fost diagnosticat cu disfuncție multiplă de organe, șoc septic, insuficiență cardio-respiratorie, insuficiență renală cronică acutizată, insuficiență respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncție digestivă, disfuncție hepatică etc. Maestrul era internat în cadrul Spitalului Clinic de Urgențǎ București (Floreasca) din data de 22 octombrie 2009.

Dinică în teatru și film

În anii 1968-1969 a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București, iar din 1972 s-a aflat pe scena Teatrului Național I. L. Caragiale din București, unde va juca până în ultima clipă a vieţii.

Gheorghe Dinică a fost admirat în nenumărate spectacole de teatru, printre acestea aflându-se „Nuntă la castel” de S.Andras, regia L.Giurchescu (1962), „Rinocerii” de Eugène Ionesco, regia L.Giurchescu (1964), „Moartea lui Danton” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei (1969), „Trei frați gemeni venețieni” de Aldo Matiuzzi Collalto, regia David Esrig (1973), „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu (1977), „Gaițele” de Alexandru Kirițescu, regia Horea Popescu (1978), „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Radu Beligan (1979), „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, regia Grigore Gonța (1980).

După 1990, Gheorghe Dinică a jucat în „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Şerban (1990), „Noaptea regilor” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban şi „Merlin” de Tancred Dorst, regia Cătălina Buzoianu (ambele în 1991), „Livada de vişini” de A. P. Cehov, regia Andrei Şerban (1992). De asemenea, Dinică a jucat în „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Mihai Măniuţiu (1997), „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar şi „Cotletele” de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag (ambele 1998), „Numele trandafirului” adaptare după Umberto Eco, regia Grigore Gonţa (în 1999), a fost excepţional în „Take, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa, regia Grigore Gonţa, alături de alţi doi monştri sacri, Radu Beligan şi Marin Moraru (2001), în „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco (2003), „Dansând pentru zeul păgân” de Brian Friel, regia Lynne Parker (2006), „Incontestabila ipocrizie” de Teodor Mazilu, regia Mihai Ionescu (2006), etc.

A colaborat cu mari regizori români de film, printre producţiile în care a jucat aflându-se „Maiorul şi moartea” (1967), „Felix şi Otilia” (1971), „Cu mâinile curate” (1972), „Bietul Ioanide” (1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), „Secretul lui Bahus” (1983), „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Patul conjugal” şi „Priveşte înainte cu mâni” (1992), „Crucea de piatră” (1993), „Craii de Curtea Veche” şi „Terente – regele bălţilor” (1995), „Faimosul Paparazzo” (1994), „După-amiaza unui torţionar” şi „Manipularea” (2000), „Filantropica” şi „Patul lui Procust” (2001).

De asemenea, Dinică a mai jucat în: „Bani de dus, bani de întors” (film TV, 2004), „Magnatul” (r. Şerban Marinescu, 2004), „Orient Express” (r. Sergiu Nicolaescu, 2004), „Tinereţe fără tinereţe” (r. Francis Ford Coppola şi realizat după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade; premiera americană în dec. 2007, iar cea din România la 18 aprilie 2008) sau „Supravieţuitorul’ (r. Sergiu Nicolaescu, 2008).