Cele 23 de minute de comunism care au cucerit Vestul

Propunerile au fost făcute de cele mai mari festivaluri de profil  din Europa, „Clermont Ferrand“, respectiv din SUA, „Palm Springs“.

Din mai 2018, când a avut loc premiera la Cracovia, filmul a fost selecționat la peste 50 de festivaluri internaționale, unde a obtinut 25 de premii.

Scoateți caietele, dictare!

Regizorul și producătorul Bogdan Mureșanu spune, într-o descriere succintă, că filmul „Cadoul de Crăciun“ aduce „o perspectivă microscopică asupra unei zile istorice, mai precis asupra ultimelor ore ale regimului Ceaușescu.

Este însă și un film despre frica absurdă din dictatură și cum ea se dezvoltă, până la paranoia, în relațiile de familie dintr-un mic apartament de cartier bucureștean“.

Dacă ar fi să mă întorc în timpurile de tristă amintire, un „comentariu“ dictat celor care nu au văzut încă filmul ar suna după cum urmează:

Pe 20 decembrie 1989, un tată se întoarce de la piață cu un brad „chipeș“ și un penar, cadou de sărbători pentru cel mic. Pe drum, Gelu, jucat de Adrian Văncică (nicio legătură cu rolul din „Las Fierbinți“), primește o portocală de la un vecin.

Pe atunci, portocalele erau un lux. Ajuns în locuința confort doi, dintr-un cartier muncitoresc, prin fața spectatorului se derulează „fresce“ de viață din comunism, cu Ceaușescu vorbind la televizor despre elementele dușmănoase de la Timișoara.

Fiul își anunță părinții că i-a trimis o scrisoare lui Moș Gerilă, rugându-l să-i aducă fiecăruia ceea ce își dorește. Pentru tata, îl roagă pe Moș Gerilă „să crape nea Nicu“.

Este momentul cel mai intens și emoționant al filmului. Am simțit nevoia să opresc filmul câteva secunde, să îmi dau căștile jos de pe urechi și să privesc câteva secunde pe geam“.

Soția (Ioana Flora) încearcă să apere inocența copilului (Luca Toma) de furia unui tată înspăimântat că, interceptând scrisoarea, Moș Gerilă de la Securitate îi va face „cadou“ câțiva ani de pușcărie. Spaima dezlănțuie spiritul autoritar al bărbatului care își intră în rolul unui „cap de familie“ care acționeză pe principiul „eu te-am făcut, eu te omor“.

„Filmul este despre un tată care, de frica unui dictator, devine la rândul lui un despot în relația cu fiul său“, spune regizorul.

Bogdan Mureșanu nu a livrat o narațiune ca un bloc unitar de 12 etaje gri și opac. „I-aș spune unui adolescent de acum că filmul este o comedie neagră așa încât va fi fun să-l vadă“.

Cadoul de Crăciun

• Regia și scenariu: Bogdan Mureșanu;
• Distribuția: Adrian Văncică, Ioana Flora, Luca Toma, Mircea Andreescu,
  Gabriela Hamzescu;
• Director de imagine: Tudor Platon;
• Montaj: Andrei Bălășoiu;
• Sunet: Sebastian Zsemlye;
• Producător: Bogdan Mureșanu;
• Producător executiv: Vlad Iorga;
• Co producător: Victor Dumitrovici;
• Casa de producție: KINOTOPIA.
  
  

Adrian Văncică: Comunismul e zombie-ul de lângă noi

Adrian Văncică este un actor cunoscut și iubit pentru rolul Celentano din serialul „Las Fierbinți“. I-a venit perfect rolul unui tată de familie speriat că, involunatar, fiul îl va trimite la pușcărie.

Newsweek România: Ce ai experimentat din comunism?

Adrian Văncică: Oho… păi le-am experimentat pe toate. Îmi amintesc cum făceam teme la lampa cu gaz pentru că se făcea economie la curent și întreg cartierul era în beznă.

Îmi amintesc și cum iarna era extrem de frig în școală, de cozile la pâine, mari și foarte mari. Stăteam de multe ori și peste 30 de minute, coada formându-se înainte chiar de a fi pâinea adusă în magazin.

Iar pentru cine nu știe, pâinea era pe cartelă și laptele și uleiul în funcție de câte persoane erau în familie. „Socialismul științific“ hotăra și cantitatea de alimente necesară.

Am experimentat și starea de „șoim al patriei“ și pe cea de „pionier“. Fiind pionier, am făcut și muncă patriotică și practică la cules de mere.

Asta nu era tocmai rău pentru că, în loc de două săptămâni de școală, chiuleam organizat și mergeam la cules.

Iar din livada aceea imensă, după ce ne îndeplineam norma, parcă era de 40 de găleți mari, aveam voie să plecăm acasă numai cu cinci mere.

Nu ne supăram, pentru că acolo mâncam încă 10. Făceam și defilări de „23 August“ și spectacole pentru fiul prea iubit pe stadion.

Eram la „cartoane“, în soare, cu mâncarea la pachețel și sticlă de apă la gleznă. De atunci n-am mai călcat pe stadioane.

Ce anume din film crezi că a supraviețuit în capitalism ?

Nu cred că am îngropat prea adânc acel comunism. Deschide ochii și ai să -l vezi că încă e ieșit din mormânt pe jumătate.

E un zombie care e lângă noi. Teama a fost înlocuită de neputință, durerea, de disperare.

Partea bună e că poți pleca din țară și poți să dai din gură împotriva sistemului, dar de schimbat e greu să-l schimbi.

Atitudinea de superioritate a instituțiilor statului în raport cu cetățeanul e ce mă enervează foarte tare. Pare că noi muncim pentru politicieni și nu ei pentru noi.

În continuare în capul unor părinți e bine înfiptă ideea „eu te-am făcut, eu te omor“… ce să mai… nu s-au schimbat prea multe.

Cel mai tare mă enervează că s-a păstrat neasumarea responsabilității, nu e vina mea, altul a greșit. Dar nu știu dacă s-a păstrat din comunism sau așa am fost dintotdeauna ca nație.

Ai fi putut și actor în comunism ?

Acuma mă bagi într-o zonă SF, nu știu. Poate că aș fi fost tot actor, dar nu știu dacă vreun dizident sau vreun mare recitator de poezii patriotice.

E ușor să zici acum că aș fi luptat până la moarte cu sistemul comunist, după război mulți viteji s-arată, dar ar însemna pur și simplu că mă umflu să dau bine în interviu… răspunsul final e că habar n-am.

Ce înseamnă să fii bărbat în comunism?

Tata a fost un exemplu de autoritate. Și familia în care am crescut a fost ca multe alte mii de familii din România acelor vremuri.

Auzeam de multe ori cum se ascultă Europa Liberă și știu de regula: nu povestești nimănui ce vorbim în casă. Se spuneau bancuri cu Ceușescu la noi în casă dar nu aveam voie să le spun și eu la școală ca să nu fiu pus în situația de a răspunde la întrebarea: dar unde ai auzit tu așa ceva?

Era ciudată resemnarea asta în care mulți bărbați, capi de familie, trăiau în comunism. Cred că au învățat să fie mulțumiți cu puțin. Ca un animal în cușcă, dacă atâta e, atâta e.

Bogdan Mureșanu: Un film despre dictaturile din întreaga lume

Regizorul și scenaristul Bogdan Mureșanu se declară fascinat de „spectacolul“ relaților de putere la nivel de familie și de țară.

Newsweek România: De ce ai simțit nevoia să spui această poveste?

Bogdan Mureșanu: Inițial am publicat un articol (de fapt o ficțiune îmbrăcată în haina unui limbaj jurnalistic) pe site-ul revistei „La punkt“.

Articolul se intitula „Inginerul agronom și sfârșitul regimului Ceaușescu“ și a fost, în felul bizar în care funcționează mintea noastră, punctul de plecare pentru o istorie cu totul și cu totul diferită.

Dar, fiind interesat dintotdeauna de relațiile de putere, fie că sunt politice, fie că sunt în familie, tema asta a autocrației m-a preocupat dintotdeauna și mi-a furnizat destule idei dintre care unele au ajuns articole și, iată, altele au devenit subiect de filme.

De ce o poveste pe care Vestul nu a experimentat-o a prins în Occident?

Nu am o idee fermă, dar cred că e ușor eronat să ne închipuim că Occidentul nu ar fi experimentat viața în dictatură.

Am vorbit despre acest subiect cu spectatorii prezenți la premiera filmului din Portugalia (ei l-au avut pe Salazar până prin anii ’70), din Spania (ei au găsit similitudini cu ce li s-a întâmplat sub Franco), Italia ori Grecia (cei din urmă au trăit dictatura coloneilor), nu mai vorbesc de Germania sau, și aici s-a declanșat un alt raționament în mintea mea, Turcia, unde filmul a primit marele premiu la Izmir.

Odată cu premiul de la Clermont Ferrand, din Franța, urmat de cel din Statele Unite, Best of Fest la Palm Springs, mi s-a conturat încet-încet suspiciunea că nu ar fi vorba aici despre o privire în trecut cu ajutorul unui film, ci despre o înțelegere a pericolelor care pândesc în prezent.

Este un film actual, cum mi s-a spus în repetate rânduri în cele peste 50 de festivaluri în care „Cadoul de Crăciun“ a fost proiectat în răstimpul unui singur an.

Mai are, probabil, încă cel puțin un an de viață festivalieră, dar publicul din România îl va putea vedea la TVR pe data de, cum altfel!?, 20 decembrie 2019, la treizeci de ani de la Revoluția Română.

Cum a intrat copilul în pielea unui personaj dintr-o perioadă pe care nu o cunoaște ?

Luca avea 7 ani atunci, dar s-a comportat pe platou ca un actor profesionist, serios și muncitor. A fost realmente o surpriză să lucrez cu un astfel de om întreg în ciuda vârstei lui.

Sigur, cum se spune în cazul copiilor, castingul lor presupune și un casting de părinți pentru că, volens nolens, vor fi și ei implicați în proces.

În cazul de față, erau și câteva scene de violență domestică pe care Luca trebuia să le joace, iar părinții să le înțeleagă necesitatea narativă.

E momentul să le adresez un compliment și scuzele că nu am putut să menținem relația din timpul filmărilor când familia lui Luca m-a îmbrățișat ca pe unul de-al lor. Le mulțumesc și îi felicit pentru sprijinul lor!

Am văzut în timpul castingului, organizat splendid de Viorica Capdefier, aproape 40 de copii, însă Luca mi-a atras atenția printr-un anumit tip de seriozitate și un amestec de încredere cu sfială.

În ciuda lipsei lui de experiență, am decis să lucrăm împreună și nu am regretat o secundă. Am devenit mai întâi prieteni și apoi colegi de platou în așa fel încât pe timpul filmărilor eram deja o echipă sudată la repetiții dar și în afara lor.

Mai trebuie spus doar că, atunci când a aflat cu cine va juca, a chiuit de bucurie. Îl admira teribil pe Adrian Văncică. La final, îmi aduc aminte, admirația a fost reciprocă.

Ioana Flora: O rană se vindecă în tot atât timp cât a durat

Ioana Flora este soția care încearcă să oprească furia tatălui împotriva unui copil care nu pricepea de ce nu are voie să spună „afară“ ceea ce acasă se vorbea în șoaptă.

Într-o discuție cu Newsweek România, actrița a explicat modul în care a gestionat o scenă de violență domestică, intensă, în care a fost implicat un actor de numai șapte ani.

Ioana Flora, alături de copilul Luca Toma

„Au fost anumite idei, amintiri adunate, repetițiile, spațiul în care am filmat, toate puse cap la cap au fost o sursă de inspirație“. 

Dacă relațiile din familie s-au schimbat în capitalism? „Aș putea spune că mentalitățile se schimbă greu, cu muncă voită și conștientă.

Că e nevoie de tot atâta timp să se vindece o rană, cât timp a durat ea. Că suntem în punctul în care am început să ne recuperăm demnitatea.

Că noua generație vine cu noi soluții de parenting. Dar, din nou, filmul descrie o familie într-o situație limită și aici lucurile pot fi doar specifice, nu generalizate“, spune actrița care s-a născut și a trăit,, până la 18 ani, în Serbia, unde comunismul a fost un pic „mai dulce“.

„În Serbia, comunismul nu a luat forma dură din Romania. Din fericire, nu am stat la cozi pentru cele mai necesare lucruri, nu se tăia apa caldă. Sau căldura.

Am avut acest noroc. Însă, pentru rolul și filmul nostru, cel mai important lucru a fost redarea senzației de frică, nesiguranță și neputință. 

Senzație pe care o am, doar că într-o măsură mai mică, și în România zilelor noastre“, explică Ioana Flora.