Lucian Blaga avea să se nască în urmă cu exact 127 de ani. Elevii îl învață în liceu, începând cu poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, studenții la filologie îi studiază opera filosofică și dramarică.
Mai puține lucruri se știu despre tabieturile lui: îi plăcea să doarmă mult pentru că, spunea el, atunci i se sedimentează gândurile în subocnștient.
Citește și: Prietenul lui Piersic fuge din țară cu cea mai frumoasă femeie din România. Avea numai 45 de ani
„Era un om ordonat în tot ceea ce făcea. Ordonat și în programul sau zilnic - de lucru său de destindere. Își respecta cu strictețe - după câte știu - orele de odihnă și orele de masă. Când mergea pe stradă ronțăia boabe de cafea; avea întotdeauna în buzunar, - îi servea și pe cei cu care se plimba.
Într-o companie în care se simțea bine, îi placea să facă glume, să născocească calambururi - de care se amuza el, primul (bucuria creației!), răzând în hohote cu gura închisă”, povestea într-un interviu Ovidiu Drâmba acordat criticului literar I. Oprișan și apărut în cartea sa "Lucian Blaga printre contemporani".
Soția îi administra opera
În același interviu, Ovidiu Drâmba spune că soția îi administra și citea întreaga creație a lui Blaga.
Citește și: Ileana Popovici își reîntâlnește prima iubire după trei decenii. Se căsătorește la 50 de ani
„Era un om foarte stăpân pe sine, controlat. Și un om care atât de bine își administra totul... Aici, și doamna Cornelia, soția lui (care l-a îngrijit și care, în sfârșit, îl adora) i-a fost toată viață de un mare ajutor. Cred că n-a apărut vreodată vreo notiță (repet: o notiță, nu numai o recenzie) într-o revista sau într-un ziar, pe care dânsa să n-o introducă într-un foarte ordonat album”, potrivit aceleiași surse.
Blaga, îndrăgostit la prima vedere: „Inima îmi bate ca un clopot”
Cornelia Blaga-Brediceanu l-a cunoscut pe poet în 1916 în sala bibliotecii universității din Viena. S-au căsătorit în 2020. Cornelia Blaga-Brediceanu și-a încheiat studiile universitare în medicină la Cluj. I-a fost alături poetului în misiunile sale diplomatice, în Austria, Elveția, Portugalia.
Ea va fi cea care va administra tezaurul literar inestimabil al poetului.
„Astfel descria Blaga momentul revederii: „… altceva mai adânc şi mai esenţial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă în viaţa mea. /.../ descifrez cu emoţie un alt nume românesc, şi cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia B. <<Ghiocelul negru!>>. Pe domnişoara Cornelia B. n-am mai văzut-o de vreo doi ani şi mai bine. Stau puţin şi mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc aminte de acea <<petrecere cu dans>> a liceenilor, când am zărit-o întâia oară – pe Cornelia /.../ Inima mea cade pradă unei reacţiuni spontane la gândul că aş putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste locuri.
Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise în acei câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. /.../ Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi alpine, a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleţă. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum.
Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii.
O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil...
O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă, cele mai adesea. Întâlnirile, întrucât dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă şi cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre proiectele mele de viitor. Îi desfăşuram aspiraţiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am mărturisit mai degrabă, decât cele poetice.
Cred că în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o ştie. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, când vorbeam despre poezie”, potrivit documentelor existente la Biblioteca Central Universitară din Iași.
Despre relația din primul lor an a scris fiica Dorli Blaga
„Tata, care mai putea absenta de la cursurile de filosofie, pendulând între Viena şi Sebeş, ea era obligată la frecvenţă: disecţie, laboratoare, diverse lucrări practice la chimie şi fizică etc. Cu toate că familia ei era înstărită, condiţiile de existenţă în acea perioadă de război, la Viena, erau foarte precare. Astfel, locuinţele (stătea în gazdă în cameră mobilată, la câte o familie care închiria unor fete de familie bună) erau destul de neîncălzite (se încălzea mai ales cu cărbuni, care nu existau), alimentele lipseau aproape cu desăvârşire.
Am întrebat-o să-mi spună, de exemplu, ce mânca în timp ce învăţa la anatomie; „pâine cu ceapă“, mi-a răspuns simplu. Ce înseamnă să suferi de frig în casă şi să nu găseşti alimente noi am înţeles cu adevărat abia în „epoca de aur“. Dar ea era curajoasă, tânără şi nu mi s-a plâns niciodată în mod special de aceste neajunsuri. Cred că atunci mentalitatea era alta decât acum. Era război şi aceste neajunsuri nu se comentau, lumea făcea faţă cu mai multă demnitate”, potrivit mărturiilor lui Dorli din Revista Apostrof.
Născuți la numai un an distanță, Lucian Blaga avcea să se stingă în 1965. Cornelia va trăi până în 1983.
