Tatăl lui Marius era deja fugit în Austria dinainte de Revoluție. Erau vremuri greu de înțeles astăzi.
Citește și: Gangsterii interlopului oltean Rechinu, care-au devalizat și ucis în Mexic, zic că-s nevinovați
„Abia terminasem liceul și am fost încorporat în septembrie ’89. Imediat după Revoluție, mama și cu surorile mele au plecat în Austria la tata, cu care au ajuns în America la scurt timp. Tata avea o soră la New York și acolo s-a adunat toată familia în 1990. După ce am satisfăcut stagiul militar, am plecat și eu în iunie 1991.
Citește și: Cum se apără judecătoarea agresată de soțul ei care o spiona când se iubea cu grefierul la birou
Prietena mea a rămas însă în țară. M-am întors în 1992 și m-am căsătorit cu ea. În 1995 am primit cetățenia, iar în 1996 am reușit să o aduc și pe ea în Statele Unite“, își amintește românul. În Statele Unite i-a fost destul de greu la început, pentru că nu știa limba.
Citește și: Fotbaliști care au devenit interlopi: Faraonu de la Madrid, Claudiu Răducanu, Ochi și Gemaru
S-a înscris la un curs de engleză în timp ce-l ajuta pe tatăl său care lucra în construcții. „Fiind foarte nepriceput am știut că trebuie să mă reorientez spre ceva mai bun. Un timp am fost ospătar la o companie de catering pentru evenimente. Apoi, începând să cunosc limba, mi‑am găsit un post de security guard la fostul WTC.
Marius Frățilă la absolvirea Academiei de Poliție
Între timp, am fost acceptat la o facultate unde m-am orientat spre ramura asta de Security Management și Law Enforcement. Jobul mi-a permis să merg și la școală, unde puteam să studiez și să învăț în timpul meu liber“, povestește Marius. Și, totuși, spune că a ajuns polițist din greșeală.
Citește și: Ce arme cumpără România: drone, blindate, avioane și sisteme de război electronic
Colegul său de bancă din facultate, un rus, visa să se facă polițist pentru că el provenea dintr-o familie de polițiști cu o tradiție de 100 de ani.
Citește și: Ce mai fac polițiștii români: accidente mortale, merg la bordel în uniformă, trafic de migranți
„Eu având mașină și el nu, mi-a propus să dăm amândoi examenul de intrare în poliție, spunându-mi că îmi plătește el taxa de examen dacă-l duc eu la test. Asta ca să nu mai plătească el un taxi. Examenul se dădea duminica, și, pentru că era și singura mea zi liberă, am acceptat. În ’96, la New York erau mai mult de 30.000 de candidați pe 900 de locuri. Colegul meu, care se numea Fedorov, știa că o să dăm examen în același loc, pentru că eram distribuiți în ordine alfabetică.
Marius Frățilă (al treilea de la stânga la dreapta pe rândul din mijloc) în fotografia de grup a absolvenților celebrei Police Academy
Eu am intrat în primii 10, iar el nu. Având un scor mare, am ajuns în prima clasă înființată după acel test, începându-mi cariera în aprilie 1997“, spune Marius Frățilă. Fiind singurul recrut născut în afara Statelor Unite, a avut ceva neplăceri din cauza suspiciunii colegilor, dar și a cadrelor.
„În România, copil fiind, am făcut gimnastică de performanță. În armată am fost caporal la școala de gradați a unității și eram cel mai bun la tragere. De aceea, fiind înzestrat cu anumite avantaje peste colegii mei, atât fizice, cât și tactice și disciplinare, am atras o anumită atenție asupra mea, fiind cel mai bun la toate capitolele de pregătire din academie. Curând, am devenit ținta glumelor tuturor, fiind poreclit «KGB». Toată lumea credea că sunt spion sovietic infiltrat în rândul recruților.
Până și din punct de vedere academic aveam un avantaj nebănuit asupra colegilor, pentru că eu, nefiind vorbitor nativ de engleză, trebuia să învăț mai mult decât restul, iar la examene trebuia să citesc fiecare întrebare de 2-3 ori până eram sigur că o înțeleg. Ceea ce mi-a făcut viața frumoasă când primeam rezultatele“, își amintește Marius.
La probele fizice era cel mai bun, ba chiar își ajuta și colegii. Făcea cursa cu obstacole în flic-flac-uri și salturi. Experiența sa de fost gimnast a contat foarte mult.
„Câteodată mergeam și în mâini la antrenamente. La alergare eram mereu primul pe parcursul celor trei kilometri parcurși zilnic. Iar la trageri îi ajutam și pe colegii de lângă mine să obțină calificativ de trecere“, spune Marius.
Police Academy
L-am întrebat dacă Police Academy e așa cum o știm noi din celebra serie de filme de comedie a anilor ’80 pe care o urmărisem la video în acele vremuri.
Răspunsul a venit prompt: „Academia e ca o armată mai lejeră în care ești lăsat să mergi acasă la terminarea zilei. Filmul nu are nimic de-a face cu realitatea. Disciplină și pregătire ca în armată, educație ca în facultate și viață socială redusă la zero, neavând timp de somn prea mult.
La acea vreme se punea foarte mult accentul pe eliminarea criminalității din fașă. Așa numitul concept
«Broken Windows» a dat roade în curățirea străzilor New York-ului de infractori în acea perioadă.
E un concept ce a necesitat un mare efort din partea primăriei și întregii administrații guvernamentale, pentru creșterea calității vieții“.
Viața ca un rollercoaster
Am vrut să știu cum este viața de polițist la NYPD, iar Marius Frățilă mi-a descris-o : „I got front row seats to the best show in the world! Am făcut, văzut, asistat, experimentat și trăit o viață cum nu mulți trăiesc vreodată.
MARIUS FRĂȚILĂ, împreună cu fiica sa în anul 2000
Prea multe de spus, foarte multe trăiri de tot felul, pe care un civil nu și le poate nici imagina.
Din cauza acestui «rollercoaster» fizic și emoțional dus la extrem pe perioada serviciului, polițiștii din New York au dreptul la pensie după 20 de ani de muncă. În medie, orașul plătește 6 ani de pensie polițiștilor. Deci speranța de viață e foarte redusă pentru cei care se pensionează din poliție. De aceea ieșim relativ tineri în comparație cu pensionarii civili“.
să nu scot pistolul afară, pentru că am fost
într-una dintre cele mai rău-famate zone“
Marius Frățilă
Îmi explică apoi care sunt cele două alternative în privința carierei la NYPD: „Avansare în ramura investigatorie și cea managerială. Eu le-am parcurs pe amândouă, dar am ales management ca decizie finală. Am dat un examen de avansare pe care l-am trecut după 10 ani de serviciu pe stradă. Odată avansat «Sergeant» ești automat răspunzător pentru acțiunile tuturor celor de sub tine. Și crede-mă nu e ceea ce mă așteptam. Automat ești angrenat într-un sistem politic, administrativ, social, diferit de cum am fost obișnuit în cei 10 ani până atunci. Un sistem în care orice decizie luată are implicații majore nu numai asupra ta, dar și asupra tuturor celor de sub comanda ta“.
9/11
Pe 11 septembrie 2001, Marius Frățilă se afla la serviciu:„A fost cea mai gea perioadă din toată cariera mea. Mi-am pierdut atunci doi colegi. O lună de zile nu am venit acasă. După ce ieșeam din serviciu mergeam la săpături ca să ne scoatem colegii afară. La început, în primele zile, aveam speranțe mari, aveam misiuni de căutare și salvare, apoi, după vreo săptămână, misiunile au devenit de căutare și recuperare. A fost greu, pentru că nu am găsit niciun om întreg, erau doar bucăți de corpuri, a fost groaznic. Și acum am coșmaruri, atât a fost de traumatizant“.
Foarte mulți dintre cei care au participat la operațiunile de salvare și căutare din 11 septembrie 2001 au murit de cancer, continuă Marius: „Asta e o mare problemă. Se moare pe capete de cancer din cauza noxelor pe care le-am inspirat atunci. Rămășițele au ars mocnit cam un an de zile și au fost foarte multe substanțe nocive de care noi habar nu am avut atunci. Ni s-a spus că aerul poate fi respirat, dar nu a fost așa. Rata mortalității din cauza cancerului la cei care au fost acolo este cu 30 % mai mare decât în mod normal. O altă perioadă grea din timpul carierei au fost înmormântările la care a trebuit să merg, ori de la 9/11, ori din serviciul normal“.
Sub acoperire
Aproape 85% din activitatea lui ca polițist și-a petrecut-o sub acoperire, spune Marius. Cel mai mult a lucrat în Manhattan, într-o trupă de „special conditions“ care se ocupa de tot ce se întâmpla la metrou: agresiunile sexuale, furturi, tâlhării, jafuri etc. A lucrat acolo 6 ani, după care, grație rezultatelor foarte bune, a fost trimis la „Organized Crime Control Division“ și a luat contact cu tot ce ținea de Mafie, droguri, trafic de persoane, de crima organizată în general. „Acolo puteam avansa ca detectiv, puteam face muncă de investigații și nu patrulă. Doar că, lucrând în zona asta nu prea mai ajungeam acasă, și am lucrat acolo mai bine de un an. Pur și simplu dormeam acolo, pentru că tot ce arestam într-o zi trebuia să duc la instanță a doua zi. Trebuia să stai în fața juriului și să explici ce s-a întâmplat și nu prea mai ajungeai acasă. Aveam o grămadă de bani, aveam multe facilități, aveam mulți informatori cu care lucram și care trebuiau protejați. Când făceam raiduri, trebuia să închiriem un hotel și să stăm cu toții acolo până adunam și capii, infractorii mari. La OCCD, majoritatea celor care lucrau erau divorțați sau nu aveau familie. Nu era și cazul meu, pentru că eu țineam la familie“, își amintește Marius.
Cu arma în mână
L-am întrebat pe Marius care a fost cea mai periculoasă misiune, una când și-a simțit viața amenințată.
„Când eram la Narcotice, nu era zi să nu scot pistolul afară, pentru că am fost într-una din cele mai rău famate zone ale New York-ului. În fiecare seară, aveam între 10 și 20 de arestați pentru droguri. Aveam și o echipă foarte bună, fiecare avea rolul lui, fiecare știa ce trebuie să facă. Când lucrezi printre infractori, absolut toate zilele devin periculoase. Cine scoate pistolul mai repede scapă cu viață. Norocul nostru era că nu trebuia să ascundem pistoalele, așa că le puteam scoate mai repede“, explică fostul polițist.
Pregătit de o nouă misiune, împreună cu colegii americani de la NYPD
Aceste amintiri au creat însă și o puternică legătură afectivă. A rămas în contact cu foștii colegi din poliție, chiar dacă a ieșit la pensie în urmă cu 5 ani.
„Aici, polițiștii sunt foarte legați sufletește. Pentru că viața mea era în mâna lor, iar viața lor era în mâna mea. Mai ales în perioada în care am fost la Narcotice, stăteam cu colegii mai mult decât cu familia mea. Am devenit apoi ca o familie mare. Mergeam la fiecare botez, la fiecare cununie, la fiecare eveniment important. Acum, când suntem la pensie, abia așteptăm să sărbătorim când iese cineva la pensie. Ne întâlnim mereu de Crăciun, la petrecerile de avansare ale foștilor colegi. Aici, polițiștii fac petreceri din orice motiv. Azi am arestat cu cinci mai mulți ca ieri, gata, facem party! Cam asta e atmosfera“, spune Marius Frățilă.
Legat de România
Acum, la 47 de ani, Marius Frățilă este încă puternic legat de locurile natale. Are un băiat și o fată, amândoi născuți în SUA. Băiatul are 16 ani și este încă elev, iar fata are 19 ani și este studentă la Medicină. Cu toții sunt foarte atașați de România.
„Sincer, fiică-mea vrea acasă, în România. În ultimii trei ani am dus-o acolo de unde vin eu, în Mărginimea Sibiului, iar ei îi place foarte mult acolo. Anul trecut nici nu a vrut să meargă cu noi la mare, la Mamaia, a rămas acolo. Iubește țara. Îi place la țară. A fost cu verii ei la fân, la sapă, la muncile câmpului, i-a plăcut foarte mult. Ea vrea să termine facultatea aici și, dacă se poate, să meargă în România. Prietenul ei este român, din Dej. S-au cunoscut aici, la New York. Și noi ne bucurăm că este român. Noi suntem naționaliști și credem că ai noștri au încă valori pe care cei de aici le-au pierdut“, crede Marius Frățilă.
La sfârșitul discuției noastre, Marius Frățilă mi-a spus entuziasmat că tocmai începuse un nou proiect care l-ar putea aduce luna viitoare în țară.
De altfel, el a fost premiat, de curând, la categoria Profesioniști, în cadrul galei Top 100 Români de Pretutindeni, organizată de RePatriot la Alba Iulia.
