Flavia Bălescu-Coposu s-a născut la Bobota, pe data de 6 decembrie 1924, fiind a treia fetiță a familiei părintelui protopop Valentin Coposu, primind numele de botez Flavia Lucia Terezia.
A urmat cursurile școlii primare din Bobota, iar liceul la Beiuș. Era în clasa a V-a în momentul în care familia s-a refugiat la Coșlariu (jud. Alba), unde tatăl său, părintele protopop Valentin Coposu a mai păstorit doar un an, decedând în 1941.
Ultimii doi ani de liceu i-a urmat la Blaj. A terminat liceul în 1943 și s-a înscris la Academia de Științe Economice din București.
La terminarea facultății, din cauza „recomandărilor“ primite nu a găsit nici un loc de muncă. În luna martie 1948 reușește, totuși, să se angajeze ca zilieră la Statistică, la recensământul agricol care începuse.
Flavia Coposu a încercat să-și găsească, fără succes, un loc de muncă stabil. Ajutorul a venit de la o fostă colegă de facultate, care i-a spus că fratele ei fusese numit şef de şantier la o fabrică de construcţii la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se lucra şi cu deţinuţi politici, printre care era şi fratele său, Corneliu Coposu. Și-a început astfel activitatea la întreprinderea respectivă, în toamna anului 1949 lucrând aici până în anul 1953.
În luna martie 1953 a fost repartizată la un alt Sovrom din Vaşcău (judeţul Bihor), unde în urma insistențelor familiei nu a mai ajuns. În aceste condiţii a încercat cu disperare să îşi găsească un loc de muncă în Capitală, reușind în cele din urmă să lucreze la un atelier care s-a desființat în 1955, când a luat fiinţă Fabrica de Maşini Unelte.
Flavia Coposu s-a căsătorit cu domnul Constantin Bălescu la data de 14 februarie 1960.
La 17 iulie 1996, alături de sora sa Rodica, a înființat Fundația Corneliu Coposu, scopul principal al Fundației fiind răspândirea princiipilor creștin-democrate în care fratele lor a crezut mereu.
În anul 2009, Flavia Bălescu-Coposu, alături de sora sa Rodica Coposu, a fost decorată de către Majestatea Sa Regele Mihai I al României cu decorația „Crucea Casei Regale a României“.
Sfânta Tereza de Lisieux spunea de pe patul de moarte surorilor din jurul ei: „Nu plângeți fiindcă eu nu mor, eu intru în viața cea adevărată!“.
Bunul Dumnezeu să-i dăruiască iertarea păcatelor și odihna veșnică.
