A contact prea puțin în stagiul initial al procesului faptul că statele terțe care au susținut ideea formării unui ‘cordon sanitar’ care să delimiteze națiunile îmbolnăvite1 ale Europei, Germania și Rusia, nu plănuiau să ofere îndrumări explicite pentru consolidarea în profunzime a statelor respective. Atitudinea hegemonilor benevolenți fusese mai degrabă una utilitariană și pompieristică, idealurile fiind lăsate în seama exaltaților locului, bucuroși de oportunitatea autodeterminării după secole de vasalitate.
Printre acești ’exaltați’ s-a numărat și Iuliu Maniu, care, așa cum putem deduce din discursul său de la Alba Iulia, a identificat cu luciditate acele virtuți civice cardinale ce marchează granița dintre ratarea sau împlinirea unui popor. Trebuie observat însă că în viziunea sa despre coagularea și consolidarea ethosului și fibrei naționale nu își găsesc loc conceptele de autarhie și isolationism, definită de acesta ca ‘suveranitate rigid aplicată’, ci mai degrabă cele comunitare și internaționale, întegrând națiunea română într-un orizont mai larg al ‘frățietății universale’2. Orice fel de nationalism mântuitor era descalifica(n)t a priori.
Citește comentariul integral al lui Răzvan Luca pe platforma de dezbateri Marginalia
