Alexandru Călinescu: 1989, exemplul polonez
Una peste alta, lipsa informaţiilor ar putea explica, măcar în parte, de ce multor români Ceauşescu le părea intangibil, iar comunismul le părea etern. O viziune fatalistă pe care am întâlnit-o la oameni cultivaţi şi inteligenţi chiar şi după căderea Zidului Berlinului.
Berlinul de est 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, Gdansk 1970 şi din nou Gdansk 1980… Sunt principalele încercări de a înlătura regimurile comuniste din ţările respective, încercări care au îmbrăcat diverse forme, de la greve şi constituirea unui sindicat independent la revolta populară, când oamenii ieşeau cu puştile în faţa tancurilor sovietice, revolte înecate în sânge.
Ba chiar cehii au crezut că pot crea un „socialism cu faţă umană”, tentativă soldată şi ea cu un eşec. Toate aceste eşecuri însemnau, evident, speranţe năruite şi iluzii destrămate.
Şi a venit, în sfârşit, acel uluitor an 1989, când speranţele au renăscut şi când nimic nu mai părea imposibil. Mă întreb care eveniment, dintre cele multe şi de o importanţă capitală, a arătat cu deplină claritate că sfârşitul comunismului este foarte aproape.
Ştiu, nu e uşor de stabilit astfel de ierarhii; în ce mă priveşte cred că semnalul decisiv al desprinderii de comunism şi al trecerii către democraţie l-a dat, în urmă cu exact 30 de ani, investirea, în Polonia, a unui guvern majoritar necomunist.
Era pentru prima oară când se întâmpla aşa ceva în ţările Europei răsăritene care, după al doilea război mondial, cunoscuseră doar dictatura partidului unic.
Citește comentariul integral pe platforma de dezbateri Marginalia
