4 decenii de la moartea lui Nichita Stănescu. Iubirile ce l-au mistuit. Se stinge la doar 50 de ani. Iată povestea de viață a celui care a impresionat cu creațiile sale poetice.
Nichita Stănescu și dragostea lui pentru scris
Nichita Stănescu a murit la 50 de ani, ultimii alături de frumoasa sa soție Dora care era cu 22 de ani mai tânără. După decesul poetului, Dora decide să părăsească țara și să plece la Paris.
Dar haideți să o luăm de la început. Nichita Stănescu a fost unul dintre cei mai mari poeți ai României din secolul XX. S-a născut la 31 martie 1933, la Ploiești, România, și a murit la 13 decembrie 1983, la București, România.
Viața lui Nichita Stănescu a fost un melanj de artă și vicii. A trăit doar până la 50 de ani, fiind răpus de cal mai aprig dușman și cel mai bun prieten: alcoolul.
Pe Nichita nu aveai cum să nu-l remarci. A fost unul dintre cei care au umplut o perioadă nefastă a României, care au animat anii cenușii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nichita a umplut golurile cu iubire – paginile goale, paharele goale, sufletele goale.
Poeziile sale văzuseră cerneala tiparului în 1957, în reviste de specialitate precum „Gazeta literară“ și „Tribuna“, și abia trei ani mai târziu primul său volum, „Sensul iubirii“, apare la rafturi. De aici, bulgărele poeziei a devenit din ce în ce mai mare și pe Nichita nu l-a mai oprit din scris și din recitat decât moartea.
Anii ’60 au fost plini de premiere – așadar, prima carte, prima plecare a lui în Cehoslovacia, primii prieteni de peste graniță, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul „O viziune a sentimentelor“. În jurul lui se adunau tot soiul de oameni, care mai de care mai „spirituali“, care își doreau să aparțină cercului intim al scriitorului, scrie Historia.
Remarcat de securitate
Toate acestea plus personalitatea volubilă a lui Nichita au atras, fără întârziere, atenția Securității. Și iată cum, în 1974, se deschide dosarul „Socrate“ – poate o paralelă stângace a comuniștilor de a compara vechile dezbateri grecești din agora cu întâlnirile „prezidate“ de scriitor, acest filosof-lider în viziunea celor de la Centru.
Ce aveau ei în atenție? Glumele și discursurile la băutură, în care poetul trecea linia patriotică trasată de stat și Partidul se simțea jignit. După liste cu oameni care se perindau pe la el și date neacuzatoare din partea informatorilor, dosarul s-a închis în 1976... doar pentru a se deschide altul.
În anii ’70, Nichita Stănescu câștigase popularitatea tuturor, iar casa lui devenise un soi de Mecca atât a artiștilor în devenire, cât și a celor cu ștaif. Combinația dintre personalitate și talent i-a dus renumele peste hotare, unde și-a făcut mulți prieteni. Mai mult, în 1975, obține Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder“.
Așadar, o mică scânteie pentru ca Securitatea să deschidă un nou dosar – de data aceasta, numele de cod avea să fie „Ploieșteanu“.
În cele din urma Nichita a ajuns să fie considerat un „bun național” de către familia Ceaușescu, iar pe „scumpul” președinte Nicolae Ceaușescu l-a lăudat public drept „cel mai muncitor dintre muncitori și cel mai țăran dintre țărani” („Antologia rușinii după Virgil Ierunca”, volum coordonat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș).
Favorit la Premiul Nobel
În anii care au urmat debutului, confirmând crezul conform căruia „poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”, Nichita Stănescu a publicat volum după volum, câștigând și o serie de premii importante: Uniunea Scriitorilor i-a acordat nu mai puțin de patru distincții, pentru volumele „O viziune a sentimentelor” (1965), „Necuvintele” (1969), „Cartea de recitire” (1973) și „Starea poeziei” (1976).
Pentru volumul „Epica magna” (1980) a câștigat Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în 1975 a devenit cel mai tânăr poet câștigător al Premiului Internațional „Gottfried von Herder”.
În 1979 Nichita Stănescu a fost unul dintre favoriții la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, unde a fost propus de scriitorul suedez Arthur Lundkvist și a concurat cu nume mari precum Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor și câștigătorul Odysseas Elytis.
În 1981 a fost decorat cu Medalia „Meritul Cultural”, clasa a II-a, iar în 1982 i-a fost acordat Marele Premiu ”Cununa de Aur” în cadrul festivalului ”Serile de Poezie de la Struga”, din Iugoslavia.
Iubirile care i-au umplut viața
Nichita a fost un poet foarte iubit. Și de public, de prieteni și de femei. A iubit la rândul lui.
„În anul 1952, în ultimul an de liceu, se căsătorește cu Magdalena Petrescu, cu care avea să fie coleg la Filologie. După un an, relația lor se destramă. Magdalena a fost sora celui mai bun prieten al viitorului poet.
Din păcate, iubirea lor s-a stins prematur, după care Magdalena a emigrat în Australia. Revine în țară după moartea poetului și răscumpără pianul lui Nichita, care astăzi este expus la muzeul din Ploiești.
A fost o dragoste adolescentină, care, poate că s-a terminat înainte să ajungă la maturitate. O dragoste neîmplinită în adevăratul ei sens, dar viața a continuat și în scurt timp și-a găsit o nouă mare iubire”, arată portalul convorbiri.ro
În iunie 1962, avea să se căsătorească cu Doina Ciurea, o altă colegă de facultate. Oficial, va divorța 20 de ani mai târziu. Doina a fost iubita lui Nicolae Labiș, poetul mort la numai 21 de ani.
Oficial, cei doi divorțează în anul 1981, dar în realitate, Nichita o părăsește după doi ani.
`Nichita m-a influențat în toate felurile. Cum bine spune prietena mea, Ileana Mălăncioiu, care a fost iubita lui Eugen Jebeleanu: “Am avut noroc să nu ne pierdem timpul cu alți bărbați, numai cu bărbați extraordinari.”
Lucru foarte adevărat.
Nichita era un fenomen, era o lume întreagă, se născuse cu poezia în el. Am înțeles mai bine de la el ce înseamnă să scrii, fiindcă nu e vorba doar de nevoia de confesiune, ci mai ales de creație. Datorită lui am aflat că purtam o lume în mine și că trebuia s-o exprim; și că a scrie înseamnă să fii conștient de tot ce există”, a spus Gabriela Melinescu.
Ea își amintește că „Nichita s-a supărat pe mine când a auzit că mă voi căsători și că voi părăsi țara. A fost foarte afectat”. Gabriela s-a stabilit în Suedia.
Ultima iubire care îi este alături pe patul de moarte
La 45 de ani, Nichita se îndrăgostește de Dora care îi va fi alături 5 ani, până la moartea poetului. Ulterior, s-a stabilit la Paris.
„Când ne-am cunoscut, eu aveam 22 de ani şi Nichita 45. Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 - în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact jumătatea lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare“, mărturisea Dora Stănescu.
„La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu.
Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă... Uneori rămânea câte cineva chiar şi peste noapte. Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipă.
În perioada aceea, Nichita îşi dicta poemele. El spunea că un poem e o stare de spirit. În general mi-a dictat mie, oricând, ziua sau noaptea. Făcea abstracţie că era mereu lume în jur, lucrul lui continua în minte fără întrerupere, în mod firesc“, spunea soția poetului în același interviu.
„Nichita veghează asupra mea din cer. În fiecare zi, de când mă trezesc și până seara, orice aș face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el - ceva ce mi-a spus, sau versuri - și întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman.
Au fost perioade când nu aveam chef de nimic și deodată se întâmplă că trebuia să mă ocup de el - de opera lui, de exemplu - și mă trezeam la viață. Mă readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri și lucid, nu mă bântuie duhuri sau mai stiu eu ce, dar simt mana lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer..”, potrivit Dorei. Sursa AICI
Citește și: Marea iubire a lui Nichita Stănescu: S-a supărat când m-am căsătorit. Era gelos. Nu ne-am revăzut
Moare din cauza „celui mai bun prieten” - alcoolul
Din nefericire, dependența de alcool, pe care o căpătase după ce încercase zadarnic să își salveze un prieten de la marele cutremur din 1977, i-a curmat destinul devreme, pe când avea doar 50 de ani.
După dispariție, volumele sale, publicate în tiraje foarte mari în timpul vieții, dispăreau imediat de pe rafturi, iar albumul „Nichita Stănescu, Cartea vorbită”, care reunește poeme recitate de autorul însuși, s-a bucurat de un asemenea succes, încât Editura Casa Radio a reeditat chiar în 2013 o a cincea ediție.
