În momentul în care astronomul Scott Sheppard a început să cerceteze serios lunile lui Jupiter în anii 2000, planeta fusese deja examinată ca un curcan pentru Ziua Recunoştinţei. În 1610, Galileo găsise patru luni, au urmat încă nouă în prima jumătate a secolului 20, iar naveta spaţială Voyager a mai adăugat încă trei în 1979.
Dar Sheppard avea un avantaj faţă de ei toţi. Pe vremea când îşi făcea studiile post-universitare la Universitatea din Hawaii, astronomii începuseră să ataşeze la telescoape aparate foto de mare definiţie. Când Sheppard şi-a luat doctoratul, în 2004, el şi colegii lui descoperiseră zeci de luni ale lui Jupiter, dar şi unele din jurul lui Neptun, Uranus şi Saturn.
Astronomul Scott Sheppard
Luna trecută, Sheppard a mai descoperit încă 12. Astfel, recolta lui personală ajunge la 59 de luni şi a lunilor lui Jupiter la 79. Newsweek a stat de vorbă cu Sheppard, care este academician la Institutul de Ştiinţe Carnegie din Washington, D.C.
Pe vremea când eraţi student aţi cercetat planeta Jupiter, dar, în ultima vreme, sunteţi mai interesat de sistemul solar de după planeta Pluto.
Nu ştim foarte multe despre ce se află după Pluto. Începând din 2012, cercetăm spaţiul în căutarea unor obiecte, cum ar fi asteroizii sau planetele pitice, care sunt departe în spaţiu – de două până la 10 ori mai departe decât Pluto.
Şi această cercetare include şi Planeta X, planeta nedescoperită despre care astronomii cred că se ascunde în spatele lui Pluto?
Da. În 2012, am descoperit un obiect aflat pe cea mai îndepărtată orbită cunoscută din sistemul solar. Când l-am comparat cu alte obiecte aflate mult mai departe decât Pluto, am constatat că tind să se adune pe anumite tipuri de orbite. Acest lucru sugerează faptul că ceva foarte masiv, asemeni unei planete, le împinge pe orbite similare.
Dacă sunteţi în căutarea Planetei X, cum de aţi ajuns la Jupiter?
Avem o cameră nouă montată pe telescop, o cameră de dimensiunea unei maşini mici. Înainte să o obţinem, era ca şi cum studiam cerul printr-un pai. Acum, cu o singură imagine, putem studia o zonă ce cer de zece ori mai mare.
În luna martie a anului 2017, am realizat faptul că Jupiter era sus pe cerul nopţii – fix deasupra capetelor noastre. Am decis să investigăm cu atenţie planeta, în căutarea unor luni aflate în prim plan şi care se mişcă cu viteza lui Jupiter. În acelaşi timp, căutam obiecte îndepărtate aflate în spatele planetei Pluto.
Şi, bingo, aţi mai descoperit 12 luni. Ce spune prezenţa a atât de multe luni despre planetă?
În trecut, când Jupiter era în curs de formare, existau probabil mult gaz şi particule de praf în jurul ei. Dacă se apropia un asterioid, probabil ar fi fost încetinit de fricţiunea cu gazul, iar Jupiter l-ar fi prins în plasă, asemeni fenomenului de vacuum creat de un aspirator gigant – tragea totul spre ea.
Luna pe care o numiţi Valetudo se deplasează în direcţie opusă lunilor din apropierea ei.
Este o lună tare ciudată. Merge pe autostradă în direcţia greşită. E şi cea mai mică din jurul lui Jupiter – are aproape un kilometru mărime. Suntem de părere că Valetudo este ultima rămăşiţă a ceea ce a fost probabil o lună mai mare, cu o dimensiune între 10 şi 100 de kilometri, care s-a ciocnit în trecut cu alte luni. A fost măcinată până ce s-a transformat aproape în praf.
Urmează ca Valetudo să se ciocnească?
Da. Facem o simulare pe un super calculator a acestor 79 de luni pe parcursul a miliarde de ani, pentru a vedea cât de des se va lovi Valetudo de ele. Sistemul solar are o vechime de aproximativ 4,5 miliarde de ani şi coliziunile se petrec cam la fiecare 100 de milioane până la un miliard de ani.
Şi cum ar arăta această coliziune?
Dacă te uiţi la Jupiter în momentul acela, ai vedea ca un fel de fulger.
