Vaccinurile au apărut în istoria recentă a omenirii, dar forme de vaccinare au fost prezente încă din antichitate. Mulțumită vaccinurilor, unele boli au fost eradicate, însă până s-a ajuns la sistemul de imunizare din ziua de astăzi a fost o cale lungă.
Desigur, încă din timpuri vechi au existat oameni care se opuneau vaccinării. Totuşi, atunci aveau motive întemeiate să creadă în aceste lucruri, având în vedere mortalitatea mare asociată adesea metodei de administrare.
Cu toate acestea, oamenii de știință au continuat perfecționarea metodei de imunizare pentru că au descoperit că beneficiile erau mai mari ca pierderile.
Metoda ”primitivă” de vaccinare din antichitate. Cercetător român la Oxford: ”Era un risc asumat”
Dr. Ștefan Dascălu, cercetător în imunologie la Universitatea Oxford din Marea Britanie, a explicat într-un interviu pentru Newsweek România de când ne vaccinăm de fapt, ce erau și cum se administrau aceste vaccinuri.
”Știința vaccinologiei a apărut, practic, odată cu cercetările lui Edward Jenner la finalul secolului al XVIII-lea. El a descoperit că imunizarea împotriva virusului variolei (ei nu știau atunci că este un virus), se putea realiza cu virusul vaccinia, care cauza o formă de boală asemănătoare variolei la animalele din grajd, însă mult mai uşoară.
Jenner a observat că cei care aveau grijă de aceste animale și erau expuși infecției făceau o formă mult mai ușoară de "variolă" (de fapt, infecția fiind cu virusul vaccinia) şi rămâneau imuni la infecțiile ulterioare cu variolă.
Însă practica de imunizare datează încă de pe vremea anticilor. Variola, din fericire pe pentru noi, a fost eradicată mulțumită vaccinurilor”, a explicat dr. Ștefan Dascălu.
Vaccin anti-Covid- Foto: Freepik.com - rol ilustrativ
Newsweek România: Cum se administra vaccinul în antichitate?
Dr. Ștefan Dascălu, cercetător român la Oxford: ”Există dovezi și din Egiptul Antic că imunizarea (atunci se numea „variolare”) a existat ca practică pentru prevenția bolii. În această formă primitivă a vaccinării, practic se lua material infecțios de la o persoană bolnavă, și printr-o incizie, printr-o tăietură a pielii, se administra acel material infecțios.
Mortalitatea la o astfel de practică era foarte mare, însă nu atât de mare ca la boala propriu-zisă.
Citește și: Cercetător român la Oxford: Boli incurabile pentru care va exista leac foarte curând. „E o speranță”
În cazul variolei, infectarea pe cale respiratorie era mult mai periculoasă, iar această infectare artificială în formă cutanată oferea practic o șansă de supraviețuire mult mai mare.
Pe lângă riscul de deces din cauza bolii, mai exista şi riscul de infectare bacteriană a rănii pe unde s-a efectuat variolarea.
Sigur, oamenii și-au asumat riscul și au fost cazuri numeroase în istorie în care s-au făcut astfel de practici la nivel comunitar.
Cu toate acestea, evident că într-o astfel de situație deja o persoană își poate pune întrebarea „de ce să fac eu vaccinul acesta dacă am o șansă atât de mare să mor oricum?”. Din fericire, practica vaccinării, odată cu Jenner, prin virusul înrudit ”vaccinia” împotriva virusului variolei, a reușit să scadă în mod considerabil această rată de mortalitate.
În secolul al IX-lea, practica medicală era una primitivă comparativ cu ce avem noi în prezent. Ne gândim că atunci, pentru o simplă durere de cap medicul putea să-ți recomande o incizie la nivelul cutiei craniene pentru a elibera presiunea intracraniană.
Erau niște practici efectiv barbare comparativ cu standardele de acum și tocmai din această cauză rata de mortalitate era extrem de mare. Chiar și atunci, de exemplu, riscul de infectare odată cu administrarea vaccinului ”vaccinia”, de unde derivă de altfel și numele vaccinării, trebuia făcută tot printr-o incizie, iar instrumentele nefiind sterilizate, adesea cauzau infecții bacteriene care puteau duce la deces”.
Citește și: Medic român tratează pacienți de cancer în SUA: Cât e de ereditar și care sunt simptomele frecvente
Dr. Ștefan Dascălu la momentul decernării unui important premiu pentru impact social din partea Universității Oxford și a Consiliului Național de Cercetare in Bioștiințe din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (UKRI - BBSRC) Foto: Facebook/Ștefan Dascălu
Newsweek România: Când a început să fie sigură de fapt tehnica vaccinării?
Dr. Ștefan Dascălu, cercetător român la Oxford: ”Până când tehnica medicală a vaccinării a ajuns să fie o practică sigură, testată și riguros monitorizată pentru efecte secundare, au trecut aproape 200 de ani.
Chiar în anii 50 vaccinarea încă era o știință empirică, încă nu se efectuau studii clinice cum se fac astăzi, încă nu exista aceeași monitorizare atentă pentru siguranță și pentru eficacitate care există în ziua de astăzi.
Așadar, din fericire pentru noi, astăzi avem acces la această tehnologie care a fost perfecționată de-a lungul secolelor și o putem folosi pentru a preveni niște forme de boli din cauza cărora altădată am fi putut muri. Din această perspectivă vaccinarea a avut această istorie chiar tulbure, de la începuturile civilizații moderne până în secolul al XVIII-lea, la Edward Jenner.
În prezent prin vaccinare am reușit să prevenim foarte multe decese și îmbolnăviri grave în pandemia de COVID-19 și nu numai. Ne gândim că poliomielita, de exemplu, a fost aproape eradicată.
Există, din păcate, noi cazuri de poliomielită în lume tocmai pentru că programele de vaccinare au fost oprite din diverse cauze, cum ar fi conflictele armate sau din cauza pandemiei de COVID-19 pentru că oamenii nu au mai avut acces la aceste vaccinuri. Poliomielita este o boală înfiorătoare pe care mulțumită vaccinului noi astăzi nu o mai vedem des în viața de zi cu zi.
Prin dezvoltarea tehnicii medicale am reușit să luăm aceste principii medicale dezvoltate de-a lungul istoriei, care chiar dacă, în mare, erau corecte, nu aveau un mod de aplicare corect.
Citește și: Trauma unui bărbat care suferă de o boală gravă întâlnită la femei. „E prea multă viață de trăit”
Antivacciniștii există încă din acele vremuri, însă atunci aveau toată legitimitatea să își exprime îngrijorările față de siguranța vaccinurilor. Astăzi însă este mult mai greu să faci acest lucru pentru că tehnologia și practica medicală au evoluat extrem de mult”.
Dr. Ștefan Dascălu este cercetător în imunologie la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Principalele sale interese de cercetare vizează interacțiunile patogen-gazdă, bolile autoimune și dezvoltarea proceselor patologice la animale și la om.
De asemenea, este implicat în mai multe activități care vizează promovarea științei și înțelegerii științifice în România.
