Poate consecvența nu este mereu calitatea numărul unu în cazul politicilor românești. Dar nu și în acest caz. România a fost un „avocat“ al europenizării Republicii Moldova, mai cu seamă după ce drumul Bucureștiului către aderare a devenit clar.
Guvernele și președinții care s-au succedat la București au urmat această linie fără modificări esențiale. Sprijinul Bucureștiului a continuat chiar și atunci când la Chișinău s-au aflat președinți sau guverne care nu aveau nimic în comun cu Europa – sub comuniștii lui Voronin sau socialiștii lui Dodon, de exemplu.
Acordarea statutului de țară candidată Republicii Moldova este într-o măsură importantă un rezultat al eforturilor diplomaților și liderilor politici români. Și jocul nu a fost simplu.
Dacă Ucraina, victima agresiunii ruse, întrunea un sprijin aproape unanim, lucrurile nu stăteau în același mod și cu Republica Moldova.
În definitiv, micul stat dintre Prut și Nistru nu fusese atacat de ruși. Și chiar guvernul de la Kiev lăsase să se înțeleagă că își dorește să fie primul nominalizat în cursa către aderare, nu alături de alții.
Citește și: Occidentul se remodelează pentru noua lume
În cele din urmă, chiar și Kievul a acceptat alăturarea de Republica Moldova, iar aici, meritele
Bucureștiului sunt probabil la fel de mari ca și angajamentul reformist al președintelui și guvernului de la Chișinău.
Prezența la Kiev a președintelui român, alături de liderii din Franța, Germania și Italia, stă mărturie asupra rolului jucat de România în acest proces.
Decizia privind Republica Moldova are reprecusiuni și asupra politicii interne din România. Aceasta aruncă în derizoriu proiectul etnocentrist, din care extrema dreaptă și-a făcut stindard politic.
Conform acestei viziuni, unirea ar fi urmat să rezulte în urma unui act de voință exprimat la București și Chișinău.
În consecință, Republica Moldova ar fi urmat să fie inclusă în „patria mamă“, România. Practic, o negare a suveranității Republicii Moldova - recunoscută, totuși, de România.
Și nu este singurul semn de întrebare. De fapt, aspectele practice, de ordin politic, juridic și de drept internațional au fost lăsate mereu în ceață.
Cum ar putea fi convinsă, de exemplu, clasa politică din Republica Moldova să voteze pentru desființarea propriului stat?
Apoi, cum se poate realiza o uniune politică între un stat care îndeplinește standardele de aderare la Uniunea Europeană, România și un altul, Republica Moldova, care nu le îndeplinește?
Ca să nu mai vorbim de NATO: România este stat membru, în Republica Moldova, opinia publică susține puternic neutralitatea înscrisă în Constituție. Și nici măcar agresiunea rusă nu a schimbat percepțiile, precum în Finlanda și Suedia.
Dar pentru cei care au făcut din „unionism“ o politică, lozincile au luat mai mereu fața discuțiilor serioase.
Odată cu primirea statutului de țară candidată de către Republica Moldova, proiectul unității naționale capătă un nou sens, de data aceasta sub umbrela unei construcții de secol XXI, a unei Uniuni Europene tot mai integrate.
Ceea ce înseamnă că extrema dreaptă își pierde una dintre principalele ei arme propagandistice – unionismul – care a fost punctul ei de plecare, înaintea șansei aproape nesperate date de pandemie.
Extrema dreaptă, profund anti-UE, se prezenta ca unic depozitar al luptei pentru unitate națională. Acum, lucrurile devin clare și neconvenabile pentru „ultrașii“ politicii: Unirea se face prin Europa.
