În vara anului 1993, revista Foreign Affairs a publicat un articol intitulat „Ciocnirea civilizațiilor?“, de Samuel Huntington. Niciun alt articol din prestigioasa revistă nu a generat mai multe discuții, de la articolul „X“ al lui George Kennan despre filosofia de îndiguire a Uniunii Sovietice („containment“) din anii 1940. Conflictele dintre civilizații vor domina viitorul politicii mondiale, scria atunci Huntington. O idee pe care o va dezvolta ulterior în cartea sa din 1997, plecând de la premisa că, pe de-o parte, ciocnirile dintre civilizații sunt cea mai mare amenințare la adresa păcii mondiale și, pe de altă parte, că o ordine internațională bazată pe civilizații, adică una cu spații civilizaționale distincte, separate, este cea mai bună garanție împotriva războiului.
Huntington argumenta, în urmă cu trei decenii, că explozia demografică din țările musulmane și ascensiunea economică a Asiei de Est vor schimba politica globală. Aceste evoluții contestă dominația occidentală, promovează opoziția față de idealurile occidentale presupus „universale“ și intensifică conflictul inter-civilizațional pe teme precum proliferarea nucleară, imigrația, drepturile omului și democrația.
Ideile lui Huntington au fost vehement contestate, pentru că ele veneau în conflict cu aspirațiile majorității elitelor occidentale, care erau mult mai tentate de viziunea opusă a lui Fukuyama din „Sfârșitul Istoriei“, care vedea drept inevitabil succesul global al modelului de societate bazat pe democrația liberală. La vremea respectivă, ideile lui Huntington au stârnit și la noi destule reacții critice plecând de la temerea, foarte concretă, că, dacă ar fi fost puse în practică, ar fi însemnat, între altele, abandonarea României într-un spațiu dominat de Rusia.
Evenimentele din ultimii ani, competiția geopolitică tot mai tensionată între SUA și China, războiul din Ucraina și, acum, conflictul din Orientul Mijlociu, amenințarea percepută de mulți drept iminentă la adresa Taiwanului, au confirmat însă liniile mari ale judecăților exprimate de Samuel Huntington, chiar dacă mai pot exista, așa cum a recunoscut chiar el la vremea respectivă, unele „anomalii“. Între acestea fiind și aderarea României și Bulgariei în Uniunea Europeană. Cu observația, de reținut în acest context, că ambele țări sunt încă păstrate într-o poziție oarecum marginală în Uniune, fiind de pildă ținute în afara spațiului Schengen al cărui viitor rămâne, e drept, destul de incert în noile condiții precare de securitate de pe continent. Din ce în ce mai mult, oamenii se definesc pe baza strămoșilor, tradițiilor, limbii, religiei și obiceiurilor. Astăzi, în lumea de după Războiul Rece, distincțiile critice dintre oameni nu sunt în primul rând ideologice sau economice, sunt culturale. Vedem asta nu doar atunci când ne raportăm la spațiul extra-occidental, ci chiar în interiorul UE, unde demersul de adâncire a integrării europene, un parcurs în parte mascat către federalizare, este tot mai mult contestat. Politica mondială se reconfigurează pe linii culturale, cu noi modele de conflict și cooperare care le înlocuiesc pe cele din perioada Războiului Rece. De aceea, abordări precum cele promovate la Washington la începutul mandatului lui Joe Biden, care privesc conflictele actuale aproape exclusiv prin prisma confruntării dintre democrații și regimurile autocratice sau totalitare, s-au dovedit între timp, și cu atât mai mult în această perioadă dramatică, complet rupte de realitate. Kori Schake, care a făcut parte din echipa de Securitate Națională a generalului McMaster în mandatul președintelui Trump, descria plastic această contradicție, spunând că elitele liberale și-au imaginat lumea nu așa cum este în realitate, ci așa cum are vrea ele să fie.
„Modernizarea nu înseamnă însă și occidentalizare“, avertiza și Huntington cu trei decenii în urmă.
„Prezumția occidentalilor că alte popoare care se modernizează trebuie să devină «ca noi» este un pic de aroganță occidentală care, în sine, ilustrează ciocnirea civilizațiilor. A susține că slovenii și sârbii, arabii și evreii, hindușii și musulmanii, rușii și tadjicii, tamilii și sinhalezii, tibetanii și chinezii, japonezii și americanii aparțin cu toții unei singure civilizații universale definite de Occident înseamnă să ignori complet realitatea“.
Adăugând, cu trimitere la Fukuyama, că „istoria nu s-a încheiat, lumea nu e uniformă, civilizațiile unesc și dezbină omenirea“.
Samuel P. Huntington a resuscitat o veche controversă în domeniul teoriei relațiilor internaționale, între partizanii celor care evidențiază rolul statului- națiune ca factor determinant în economia politicii mondiale și cei, ca Huntington, care privesc relațiile internaționale în contextul civilizațiilor din care fac parte statele naționale.
Ciocnirile la care asistăm în prezent se înscriu într-un model hibrid, o combinație între cele două menționate anterior, deci cu atât mai periculos, în care se suprapun două evoluții: avem conflicte care, pe de-o parte, au caracteristici civilizaționale, cel din Orientul Mijlociu cu Iranul în poziția de promotor al revoluției islamice globale, în directă coliziune cu Occidentul și Israelul, văzut ca un nedorit implant occidental în regiune și, în bună măsură, și cel din Ucraina, cel puțin din perspectiva Rusiei, și, pe de altă parte, o competiție geopolitică în care un front multi- civilizațional anti-occidental al cărui nucleu dur este constituit din China, Rusia, Iran și Coreea de Nord se află în coliziune cu America, cu Occidentul în ansamblu. Ceea ce le unește pe aceste patru țări, plus o serie întreagă de aliați, precum Africa de Sud, Venezuela sau Siria, este dorința de a dezagrega actuala ordine internațională de sorginte americană.
O imagine a acestui amplu front anti-occidental am avut, în paralel cu tragedia din Israel, la Beijing, unde delegați din 130 de țări au venit la summitul Belt and Road (Drumul Mătăsii), proiectul geostrategic seminal al lui Xi Jinping, pentru a sărbători zece ani de la lansarea inițiativei.
În fotografia de grup, Vladimir Putin și Xi Jinping, cu Viktor Orban plasat imediat în spatele lor, erau înconjurați de „diverși despoți mai mici - lideri din Egipt și Etiopia, Myanmar și Mozambic, Turkmenistan și talibani - uniți în principal de entuziasmul lor pentru viitoarea răsturnare a ordinii occidentale“, scrie Daniel Hannan în Telegraph, care avertizează asupra ceva ce era deja clar de o bucată vreme, cu toate că destui lideri occidentali refuză să o admită, că suntem în al doilea Război Rece.
Adăugând că, pentru liderii din Sudul Global, societățile libere nu au nimic special. „Democrația liberală s-a răspândit, după părerea lor, nu pentru că era mai atrăgătoare, ci pentru că oamenii albi au impus-o pe tărâmuri îndepărtate. Dacă, în cele din urmă, țările occidentale pierd teren - economic, diplomatic, demografic - cu atât mai bine“. Toate aceste sentimente și resentimente, ascunse în cele trei decenii de Pax Americana, au ieșit acum la lumină. Și, din păcate, oricât de multe miliarde de dolari vor fi dirijate pentru ajutorarea unor țări precum cele din Africa, nu va exista niciun fel de schimbare de atitudine. E nevoie de o bună doză de realitate, la fel ca și în cazul iluziei integrării multiculturale. Dacă mai era nevoie de o dovadă, conflictul Israel – Hamas evidențiază faptul că bătălia de influență în Sudul global este practic definitiv pierdută, recunoștea un diplomat de rang înalt pentru Telegraph.
Statele care au participat la summitul de la Beijing nu au multe lucruri în comun, nu duc deloc lipsă de falii civilizaționale. Unii sunt marxiști, alții islamiști, și nu toți sunt fățiș anti-occidentali. Însă cei mai mulți dintre liderii care au fost prezenți critică ceea ce ei numesc aroganța occidentală, resping prelegerile despre valorile liberale și exultă, la fel ca Rusia și China, în credința că se apropie ziua răfuielii cu un Occident decadent, în declin.
Și de ce nu ar gândi așa privind la fervoarea cu care stânga radicală, tot mai influentă în spațiul academic, în cel politic și în mass-media din Occident, salută și sprijină aproape orice mișcare declarat antioccidentală și își rescrie istoria dintr-o perspectivă morală în care tot răul din lume este rezultatul acțiunii omului alb și victimizarea a devenit o virtute supremă în numele căreia, ca în aceste zile, se justifică orice crimă, oricât de abominabilă.
„Iliberalismul antioccidental s-a revărsat din campusuri și a devenit atitudinea implicită a unei generații“, scrie același Daniel Hannan, cu trimitere la mulțimile de tineri care sprijină Hamas, în care stau umăr la umăr, ca într-o piesă de teatru absurd, seculariști care îi aclamă pe teocrații islamiști, antirasiști care îi susțin pe antisemiți sau feministe deloc deranjate de uciderea mamelor și bebelușilor.
Samuel Huntington pleda pentru o abordare strategică în care Occidentul să-și păstreze cultura unică și să coexiste într-o lume complexă, multipolară și multi-civilizațională. O idee însă nepopulară încă de atunci printre decidenții politici și elitele din spațiul academic, mass-media și think tank-uri și aproape imposibil de pus în practică acum. În contextul unei hegemonii americane necontestate, tentația de a promova la nivel global modelul de societate și valorile liberale occidentale era irezistibilă. Așa s-a ajuns însă la ceea ce vedem acum: granițe deschise, și în America și în Europa, o imigrație scăpată de sub control și un faliment al multiculturalismului care destabilizează grav democrațiile occidentale, un război în centrul Europei și un conflict în Israel cu potențial de explozie în tot Orientul Mijlociu. Fără a lua în calcul Taiwanul.
Diversitatea este descrisă în accepțiunea liberală drept un mare avantaj. Multiculturalismul venerează diversitate. Însă ceea ce vedem astăzi, când ciocnirea civilizațiilor se suprapune peste competiția geopolitcă și destructurarea ordinii internaționale, ne duce către cu totul altă concluzie. În 2015, în plină criză a migrației, într-un editorial dintr-o publicație germană se scria că multiculturalismul e de salutat atunci când e vorba mâncare, muzică, îmbrăcăminte, dar nu și când e vorba de valori. Pleca de la o întâmplare în care un lider religios dintr-o tabără de refugiați musulmani refuzase să dea mâna cu cea care avea să devină, pentru scurtă vreme, liderul creștin-democraților germani, Annegret Kramp-Karrenbauer, venită să viziteze tabăra, pe motiv că e femeie.
Fenomenul migrației a stârnit pentru o vreme destule discuții și tensiuni în Europa, dar schimbările de abordare la nivelul UE au fost totuși relativ modeste în ciuda presiunilor politice interne și a celor venite, de pildă, dinspre Italia care se confruntă cu un desant migraționist nord-african în insula Lampedusa.
Însă în ultimele zile, după marile demonstrații, în esență pro-Hamas, antisemite și implicit anti-occidentale, dacă ne uităm la bannere, sloganuri sau discursuri și la absența totală a oricăror condamnări sau măcar regrete față de masacrul din Israel, și acțiunile teroriste din numeroase orașe din Europa, atmosfera s-a schimbat semnificativ.
În Germania cancelarul Olaf Scholz nu a avut nici o reținere să spună într-un interviu pentru revista Der Spiegel că „trebuie în cele din urmă să-i expulzăm pe scară largă pe cei care nu au dreptul să stea în Germania, trebuie să expulzăm mai mult şi mai repede“. O declarație de neimaginat până recent. Agresivitatea verbală, nu rareori și fizică, a demonstranților la adresa evreilor, resentimentele destul de vizibile față de Occident, i-au șocat pe liderii europeni.
„Europa l-a trădat pe omul din Lampedusa“, scria Ben Judah în UnHerd, cu puțin înaintea masacrului din Israel, deplângând critic o schimbare în retorica și politicile din Europa legate de imigrație, faptul că „prioritatea drepturilor omului și prioritățile politicienilor europeni nu se mai aliniază“. În opinia sa imigranții sunt cât se poate de compatibili cu spațiul cultural și politic din potențialul lor nou cămin: „vorbesc aproape întotdeauna engleza, au conturi pe WhatsApp și Facebook, au un smartphone, au crescut uitându-se la Friends și The Simpsons“.
Numai că, dacă ne uităm la ce se întâmplă în Suedia, unde au explodat crimele comise de imigranți, până în punctul în care guvernul a cerut armatei să patruleze pe străzi sau la demonstrațiile violente din Bruxelles, care au urmat unui meci de fotbal între Belgia și Maroc, ca să luăm numai două exemple, realitatea de pe teren e foarte diferită de cea descrisă de Ben Judah.
Ce facem însă cu „Omul din Malmö“, se întreba cineva într-un comentariu la articolul lui Ben Judah? Acțiunile acestuia care au transformat Malmö într-un Mogadishu al Nordului, au trădat adevăratul caracter al migrației necontrolate. Nu doar pe străzile din Londra, Berlin, Madrid și din multe alte orașe europene a fost celebrată masacrarea civililor israelieni de către Hamas, ci și de către „oamenii Lampedusa“ din centrul de primire pentru imigranți din insula grecească Samos.
În aceste zile s-a văzut încă o dată că există o imensă falie culturală între valorile populației din țările-gazdă din spațiul occidental și cele împărtășite de o mare parte a imigranților, mai ales cei veniți din spațiul musulman. Există și destule excepții, desigur, dar după cum îi spunea un tânar arab din Berlin unui jurnalist german este extrem de riscant pentru el să-și exprime în comunitate o opinie diferită privitoare la Hamas.
În acest context, într-un dialog cu Eric Weinstein pe podcastul Triggernometry despre conflictul Israel – Palestina, Sam Harris, un cunoscut autor și podcaster american, aduce în discuție chestiunea intenției, care nu este o abstracție, spune el, ci este „software-ul“ care determină și prezice cum va acționa cineva dacă i se va oferi oportunitatea să-și pună intențiile în practică. Golda Meier spunea că dacă arabii și palestinienii depun armele va fi pace în regiune. Dacă Israelul depune armele va dispărea ca stat de pe fața Pământului. Un lider Hamas spunea că avantajul lor este că în timp ce evreii iubesc viața, ei iubesc moartea.
Intelighenția liberală occidentală a ignorat, și probabil încă ignoră, aceste mari clivaje. Sigur că nu toți musulmanii gândesc așa, dar există un segment semnificativ care respinge ferm valorile occidentale. Ori, o parte din acest segment se află acum în Europa. E practic imposibil să-ți imaginezi ca Israelul să folosească ținte civile, așa cum face Hamas care își instalează centre de comandă și lansatoare de rachete (președintele Israelului, Isaac Herzog, vorbe la o conferință de presă despre rachete lansate din bucătărie), în confruntările cu Hamas, Jihadul Islamic sau Hezbolah. Și cu toate acestea nu doar lumea musulmană, ci și stânga occidentală se grăbește să facă, în cel mai bun caz, echivalența. Asta explică și de ce șansele unui proces de pace în Orientul Mijlociu sunt aproape nule. Nu atât din cauza Israelului, cât a palestinienilor care au respins în repetate rânduri, ultima oară în 2000 și 2008, pacea și crearea unui stat separat.
După cum remarca Eric Weinstein în același podcast, realitatea tragică, ilustrată între altele de faptul că un sondaj de opinie realizat în Cisiordania releva că aproape 60% dintre palestinieni respingeau soluția păcii, cu două state distincte, este aceea că „poți avea un proces de pace sau poți avea un cântec, «From the river to the sea», al cărui mesaj explicit este distrugerea statului Israel. Nu le poți avea pe amândouă“.
