Pe 15 martie 2015, canalul public rus de televiziune Rossia 1, a difuzat filmul documentar „Crimeea. Drumul spre casă”, în care este prezentată opțiunea Rusiei, care era pregătită să apeleze la utilizarea armelor nucleare, în caz că SUA și aliații săi ar fi intervenit militar în favoarea Ucrainei, statul văduvit de teritoriul Peninsulei Crimeea.
Au urmat ani în care erau prezentate punctele tari ale Forțelor Armate Ruse, efectivul lor sporit, dotarea cu tehnică de luptă performantă și arme de nimicire în masă tot mai perfecționate.
Cei care arătau raportul de forțe defavorabil - doar inițial - între militarii statelor aliate de la frontiera estică a Alianței Nord-Atlantice și cei ai Moscovei ținteau cu degetul spre oamenii politici.
Aceștia, cu o ignoranță demnă de o cauză mai bună, considerau că NATO, în general, precum și SUA, în mod special, le apără independența - cea clamată în constituții -, suveranitatea - deja pusă practic sub semnul întrebării, de o altă coagulare instituțională europeană - și integritatea teritorială.
În acest ultim caz, țările baltice rămân cele mai stresate de ideea că au fost republici sovietice și pot oricând să se întoarcă sub cnutul Moscovei, în urma unei ocupări rapide a teritoriilor lor și înglobării, după modelul încorporării Peninsulei Crimeea, în Rusia condusă de președintele Putin.
Polonia s-a dovedit a fi țara cea mai conștientă de posibilitatea unei noi agresiuni militare estice, pretextul nici nu mai conta, motiv pentru care și-a mărit efectivele armatei și a făcut comenzi ferme pentru avioane de luptă noi, cu tot cu offsetul necesar menținerii unei industrii naționale viabile, cu locuri de muncă numeroase, moderne, tentante și pentru tineri.
În România, abia după venirea la Casa Albă a președintelui Donald John Trump - din 2017 până în 2021 - cei ce dețineau puterea la palatele prezidențial, guvernamental și parlamentar, au priceput că nu mai aveau loc de întors și au acceptat volens-nolens mărirea bugetului armatei la cel puțin 2% din P.I.B.
Asta deși - nota bene - doar dublarea acestui procent ar accelera dotarea forțelor terestre, aeriene și navale cu ceea ce le lipsește și azi.
Unii generali ai Armatei României, azi în rezervă, altfel personalități puternice, dar sensibile la mojicimea din arena publică autohtonă, critică faptul că forțele armate ale țării noastre doar participă la defensiva națională, accentul fiind pus pe apărarea colectivă.
Apărarea colectivă este o sintagmă conformă cu realitățile postbelice din Europa.
Pe cale de consecință, în România s-au înființat un corp multinațional și o divizie tot multinațională, structuri extrem de necesare, dar, momentan, fără unități concrete în subordine.
Frica de Putin mai este generată și de o realitate care ține strict de domeniul militar.
Până la sosirea aliaților, mai precis a vârfului de lance a Forței de Reacție Rapidă, cu un efectiv de câteva mii de militari, trec cel puțin 48 de ore.
O perioadă în care trupele proprii, atâtea câte sunt, oficial puțin peste 70.000, trebuie să facă față unei forțe de invazie de circa 120.000 de militari - cât are acum Districtul Militar Sudic al Rusiei.
Cu un asemenea efectiv de militari agresori, în anul 1968, Kremlinul estima că va ocupa capitalele de județ din România în decurs de 12 ore, în condițiile în care, atunci, armata română avea peste 300.000 de militari.
Azi, accentul s-ar pune pe parașutări masive, lovituri aeriene chirurgicale și ocuparea centrelor de decizie națională, pentru a genera haosul, neîncrederea, deruta, teama de ocupația militară străină.
Asta în condițiile când pentru unii clovni politici, oastea anului 2021 a rămas preșul de șters tălpile pantofilor de lux, pentru cei care merită epitetele de inguidibili, bușificatori și bilibizdrocizanți, în contextul în care le pasă, în mod vizibil, doar de propriile lor persoane.
Dar tot azi, place sau nu unor adversari ai țării noastre, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu sunt un număr variabil de trupe de elită americane - au ajuns uneori și la 7000 de militari -, la Câmpia Turzii periodic aterizează escadrile militare aeriene ale SUA, cu piloți având o experiență de luptă aeriană deloc neglijabilă, iar la Deveselu este, ca să mă exprim adecvat, santinela extrem de puternică a NATO, pentru zona sud-estică a Alianței Nord-Atlantice.
Dacă militarii români și cei americani sunt la posturile și în misiunile încredințate lor, pentru apărarea statului nostru, pe plan mediatic lucrurile stau diferit.
Adepți ai drobului strategic de sare ne tot atenționează despre forța distrugătoare copleșitoare a noilor arme cu care se laudă șeful statului rus, Vladimir Vladimirovici Putin.
De pildă, Rusia a declarat luni că a testat cu succes o rachetă de croazieră Zircon, o armă pe care președintele Vladimir Putin a semnalat-o ca parte a unei noi generații de sisteme de rachete... fără egal în lume. Vorba vine.
Ministerul rus al apărării a precizat că racheta a fost trasă de pe o navă de război situată în Marea Albă și a zburat cu aproximativ de șapte ori viteza sunetului, înainte de a atinge o țintă terestră, de pe coasta Mării Barents, la mai mult de 350 km / 217 mile distanță.
Bun. Și ce-i cu asta?!...
Va îndrăzni Kremlinul să decidă lovirea unui stat membru al NATO, cu asemenea rachete ignorând reacția Alianței, legitimă, fermă, firească, imediată și vizând ținte multiple, de pe teritoriul statului ostil democrațiilor europene și celor de peste Ocean?
Cu siguranță, NU.
Anunțuri de genul acesta, cu noi arme distrugătoare - despre care ulterior nu se mai auzea nimic - mai făceau clericii din Teheran.
Va cuteza Moscova să "pedepsească" vreun ex-stat sovietic, prin recursul la arme de nimicire în masă, fie și de putere mică, pentru ca să își mențină umbrela de... protecție și dictat de tip sovietic?
Probabil că NU.
Oricât de ținută este în lanțurile autoritarismului exacerbat al lui Putin, opinia publică rusească nu va rămâne indiferentă la un genocid cu implicații evident mondiale.
Amețit de puterea lui absolută, țarul de azi, Putin, își poate imagina că noile sale arme - bune de speriat doar demoazelele mioritice, care prezintă pe micul ecran ceea ce nici ele nu înțeleg din grandomania militaristă rusă - pot îngenunchia Statele Unite ale Americii?
Cu certitudine NU.
Poate generalii ruși au uitat să îi precizeze lui Vladimir Vladimirovici că, de ani buni, Statele Unite au inclus în defensiva lor ceea ce se numește "mâna moartă", respectiv sistemul automat de declanșare a loviturilor masive pentru anihilarea totală a statului care ar reuși surprinderea strategică și lăsarea SUA fără apărarea necesară în situații majore de criză.
Frica de Putin, în România, este generată doar de terți interesați în menținerea unei psihoze lipsită de o bază reală.
Agitarea, în arealul mediatic mioritic a unor afirmații ale dictatorului de la Kremlin, fără a demonta gogorițele pe care le propagă este o victorie indirectă a celor care vor să prezinte Rusia mai puternică decât este.
A vorbit Putin despre frățietatea cu ucrainenii învecinați?
A făcut apel la amintiri, cu gândul la alegerile legislative din toamnă.
Va ataca, din nou, Ucraina?
Înainte de a decide așa ceva, la Kremlin ar fi utilă o analiză la rece, nu propagandistică, a consecințelor globale ale unui asemenea ipotetic act nesăbuit.
Exercițiul derulat acum, până la 30 iulie, în zona Liov, de militari ucraineni cu camarazi americani, polonezi și lituanieni, numit simbolic ”Three Swords-2021” - deși este vorba de patru săbii...-, cu participarea a 1.200 de militari şi a peste 200 de vehicule de luptă sugerează capacitatea statelor vecine Ucrainei de a face transfer de experiență și încredere, către țara care a pierdut Crimeea, Donbasul, în bună măsură, și simte, inclusiv la granița de nord, cu Belarusul, presiunea militară a Moscovei.
Rămân la părerea că pe malurile Dâmboviței ar trebui înlocuit recursul la replici diplomatice, cu exigența clar exprimată, pe căi oficiale, ca Rusia să trimită un nou ambasador la București.
Dezirabil ar fi ca acesta să fie un diplomat de carieră, un intelectual echilibrat, care să aibă ca agendă publică eliminarea prejudecăților istorice în relația dintre România și Federația Rusă.
În acest caz, frica s-ar muta, probabil, temporar, la Kremlin.
