Familia, patria cea mică

Mihai Chirica, primar de Iaşi şi fost tenor al disidenţei în PSD, se află în această situaţie după ce presa a divulgat până unde poate sui dragostea părintească. Mihai Chirica i-a urmat la primărie lui Gheorghe Nichita, primul edil din istoria recentă a României care a tocmit filatori pentru amantă, având grijă să-şi declare totuşi amiciţia pentru soţie.

Micile gesturi de distanţare de casta baronetului mafiot i-au adus lui Mihai Chirica capitalul de simpatie care l-a propulsat în fotoliul de primar. Prin conduită şi discurs, Chirica a părut să contrazică scepticismul celor care cred că niciun membru PSD nu e capabil de reformă interioară.

S-ar putea să fie vorba aici de o judecată intransigentă, poate reducţionistă, dar iată că acum Mihai Chirica dă apă la moara mefienţilor. Şi se plasează chiar alături de cei de care susţinuse că se delimitează.

Precocitatea achizitivă a fiului lui Mihai Chirica declanşează un râs de o secundă şi o stupoare de durată. La 11 luni, copilul e reprezentat la notariat de bunicuţă şi intră în proprietatea unui teren de un sfert de milion de euro, într-o zonă centrală din Iaşi.

Se vede treaba că proprietatea nu e un moft, după cum declarase o altă bunicuţă, părintele spiritual al PSD-ului, Ion Iliescu.

Juniorul Chirica deţine o proprietate seniorială, ceea ce înseamnă două lucruri:

1.„Pentrucăputismul“ lui Codrin Ştefănescu anulează resentimentul şi antipatia (se ştie, Ştefănescu şi Chirica nu se suportă) când în joc intră ditamai ochiul dracului.

2. „Familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare“, ceea ce trădează lecturi temeinice din Caragiale şi la Mihai Chirica, şi la Marian Oprişan, şi la Adrian Năstase. Chiar şi Cătălin Cherecheş se adapă ideatic tot de la nenea Iancu, deşi statutul lui politic actual se leagă doar indirect de PSD.

Pentru toţi aceştia, familia e sfântă şi reprezintă vehiculul de camuflare a înavuţirii suspecte. Aşa cum o mulţime de personaje literare ies din mantaua lui Gogol, destui politicieni din PSD şi din sateliţii lui ideologici se inspiră din înţelepciunea pecuniară a mătuşii Tamara.

Fără ea, n-ar fi fost posibilă nici pensionara Lucia Gherardi, care, ca fostă angajată a Fabricii de confecţii din Focşani şi ca mamă iubitoare a lui Marian Oprişan, i-a cumpărat odorului o limuzină Ford Shelby F-150 şi a rescris două versuri din „Hora Unirii“: „Vin’ la Shelby cu grăbire, / Costă 90.000 de lire“.

Politicienii români trăiesc în continuare în temeiul mentalităţii de exceptat. Indiferent dacă asta se manifestă prin vârâtul în faţă la coadă, ca la Călin Popescu-Tăriceanu, sau prin transformarea unui copil de unsprezece luni în investitor imobiliar, ca la Mihai Chirica.

E un lucru greţos, care se repetă nepermis: de îndată ce ajung la putere, politicienii cred (onoare excepţiilor) că electoratul există pentru a-i sluji.

Fenomenul ţine de o cultură a sfidării pe care PSD a inaugurat-o la începutul lui 1990, când se numea FSN şi când, întrebat de un ziarist „Unde sunt teroriştii?“, Ion Iliescu a răspuns: „Păi nu ştiu, unde sunt?“.

Au trecut de atunci aproape 30 de ani. Şi au trecut degeaba.

Abuzul şi sfidarea fac în continuare agenda, sub majoritatea siglelor politice. Mihai Chirica îşi foloseşte copilul pentru afaceri, Cătălin Cherecheş nu poate justifica aproape trei milioane de lei, iar senatorul Virginel Iordache vrea să fie transportat la Bucureşti cu un elicopter SMURD fiindcă nu s-a găsit leac pentru diaree în mândrul ţinut al Sucevei. Suntem de basm? Nu, mai degrabă de distopie.