Teodor Baconschi: „Pentru unii, copilul e menit să le panseze orgoliile rănite și visele spulberate“

DE Silviu Sergiu | Actualizat: 03.08.2019 - 10:03

Newsweek România a vorbit cu Teodor Baconschi despre cartea sa, „Averea bunei educații“, care și-a epuizat deja primul tiraj.

SHARE

Cum pot suplini părinții ceea ce școala eșuează în procesul de educare a copiilor? O întrebare la care cunoscutul intelectual reușește să răspundă  convingător, erudit, dar colocvial. 

Newsweek România: „Cultura implică depășirea de sine prin autolimitare“. Am găsit această definiție, domnule Teodor Baconschi, în primele pagini ale ultimei dvs. cărți, „Averea bunei educații“. Ce ați vrut să spuneți mai exact?

Teodor Baconschi: Ignoranța nu se măsoară în cantitatea informațiilor pe care le deținem (cine se poate măsura cu Google?), cât prin ratarea „momentului socratic“: știu că nu știu.

Sunt deci conștient de faptul că înțeleg lumea și pe mine însumi pe temeiul unor date mărginite, incomplete, care se cer mereu revizuite, completate, nuanțate și aprofundate. Simone Weil spunea că s-ar cuveni ca atenția să fie obiectul unic al educației.

Trebuie să fiu mereu atent nu doar la ce am aflat (și îmi cimentează prejudecățile personale), ci la ce aș putea afla.

O asemenea dialectică implică o anumită smerenie față de domeniile infinite pe care nu facem decât să le adulmecăm, într-o tatonare graduală.

Cred că această smerenie (pe care o putem numi autolimitare) se opune eficient stării de autosuficiență în care, cel mai adesea, ne complacem. Dar autolimitarea e și autoironie.

Chiar dacă vrem adevărul și deci ajungem la o anume gravitate existențială în procesele noastre cognitive, suntem salvați doar dacă ne mai luăm când și când peste picior.

Adică atunci când nu facem din ce știm prilej de paradă, înfumurare și didacticism plicticos, ci mai curând materia primă a unor noi întrebări.

De ce ați simțit nevoia să scrieți un eseu despre educarea copiilor?

Am văzut și citit mereu, în ultimii ani, reacții ale părinților speriați de ineficiența școlii românești, împovărată de reforme avortate.

Părinții nu mai știu ce să facă pentru ca descendenții lor să nu preia din „sistem“ duhul acesta al imposturii și improvizației, care te propulsează în partide și clanuri, dar te și expune la o ratare deplorabilă.

Nu mi-am propus să devin vreun Alain de Botton dâmbovițean. Pur și simplu, am șansa de a proveni dintr-o familie de intelectuali, care a constituit o tradiție convingătoare.

Fără a înțelege tradiția (cea cu majusculă, dar și pe cea personală) ești expus la grave confuzii de planuri și priorități.

Am găsit în acest eseu reflecții de natură psiho-pedagogică. Sunt sfaturi izvorâte exclusiv din experiența dvs. de părinte sau v-ați dedicat aprofundării acestui domeniu?

M-am inspirat mai ales din experiența personală. Am regăsit prin această carte frumusețea unor experiențe prin care am trecut și pe care le cam uitasem.

Mi‑am permis, adoptând un ton colocvial, să le reamintesc părinților tineri că educația celor mici te educă și pe tine, sau că drumul spre o cultură solidă implică folosirea inteligentă a experienței altor generații.

Oricât s-ar fi schimbat relația cultură personală/carieră profesională sub impactul revoluției digitale, ea rămâne axială în definirea oricărei personalități.

În fond, nu înveți pentru a demonstra ceva la un interviu pentru jobul visat, cât pentru a deține instrumentarul critic prin care-ți ocupi locul în lume, în propria viață, în libertatea gândirii și în dorința de a crea, stimulată de tot ce ai învățat.

Sunt convins că buna educație e singura cale spre gestionarea întrebărilor permanente și totodată trusa ideală de supraviețuire, într-o lume unde-i tot mai greu să desprinzi un sens.

Volumele de parenting sunt foarte la modă în prezent, dvs. considerați că astfel de rețete nu funcționează. Credeți că părinții de astăzi își educă propriii copii după modele greșite, în mod superficial?

Consider că genul „parenting“ e, cu excepțiile de rigoare, o escrocherie comercială. Succesul lui se bazează pe mistificarea realității.

Nu suntem oameni pentru că ne-am născut, ci pentru că ne-am umanizat plauzibil. Or asta nu se obține pe căi simple, fără efort, de la sine, aruncând peste bord „cele 10.000 de ore“ necesare oricărui actor social funcțional (mă refer aici la competențele intelectuale, civice și profesionale).

„Sunt convins că buna educație e trusa ideală de supraviețuire, într-o lume unde-i tot mai greu să desprinzi un sens“

Autorii care livrează scheme (în x pași sau y puncte) nu iau în seamă faptul că fiecare copil e o persoană unică, dar nici realitatea complexă în care e aruncată generația Z.

Îi asigură pe părinți că eșecul e bun, că mediocritatea școlară anunță „un caracter rebel și puternic“, sau că nu trebuie să-și facă griji, pentru că - deși nerealizat profesional sau familial - copilul lor cel răzgâiat și obișnuit cu victimizarea va fi, în definitiv, un revoltat de succes.

Nu am concentrat în carte rețete „universal valabile“, ci căi de acces către sufletul și mintea unor copii iubiți și respectați ca persoane unice.

Credeți că un părinte poate suplini cu adevărat ceea ce școala eșuează în procesul de modelare a copiilor? 

Familiile au un rol esențial în construirea unei personalități echilibrate. Părinții „prea ocupați“ pentru a-și educa singuri copiii (în privința conștiinței morale, a bucuriei estetice și a căutării spirituale) lasă totul pe seama tabletei (cel mai odios baby sitter), a școlii publice, a spațiilor after school și a meditatorilor privați. Orice copil supra-instituționalizat devine cinic, apatic sau iresponsabil.

De când lumea, pruncii imită de fapt ce aud și văd în casă, își divinizează părinții și au nevoie de afecțiune și dialog, de încredere și plăcerea disciplinei autoimpuse, nu de soluții impersonale și uniforme.

Nu sunt adeptul home schooling, însă cred că ce preia copilul din familie rămâne cel mai durabil aport la configurarea fizionomiei sale adulte.

Care sunt principalele greșeli pe care le face un părinte, cu o educație medie sau superioară, în procesul de educare a unui copil?

Facem destule erori! Una e că îi privim pe cei foarte mici (din perioada celor „șapte ani de acasă“) ca pe niște ființe neterminate, inferioare, care au nevoie de explicații simpliste, de cuvinte dimi­nutivate, de interjecții și, eventual, de periodice „bătăițe“.

E moștenirea fondului nostru rural, autoritar (de pe vremea când copiii erau priviți ca mijloace de producție). Din păcate, sinistrul adagiu „eu te-am făcut, eu te omor“ se bucură încă de o largă popularitate: pruncul ca proprietate privată.

O altă eroare ține de aplicarea mecanică a superstiției despre performanță: faimosul „excepționalism“ românesc. Toți părinții cer maximum, în loc să asigure esențialul.

Îi vor premianți la „olimpiade“, fără să țină cont de înclinațiile efective ale juniorilor. Iar când copilul nu „performează“, începem să-i băgăm în cap fie că oricum va fi „lider“ (se ocupă tata de asta, că doar are suficiente relații), fie că societatea e de vină.

Îi îndemnați pe părinți să nu-și reducă copiii la versiunea lor cea  mai bună, ci să-i conducă spre versiunea lor cea mai bună. De ce credeți că proiectează părinții asupra copiilor propria
personalitate?

Dintr-un egoism frustrat: așa procedează cei pentru care copilul nu e (alt)cineva, cu traseul și detenta lui proprii, ci un alter ego chemat să le panseze orgoliile rănite și să le răzbune visele spulberate.

Nu există, după mine, ceva mai mutilant decât asta, când vine vorba despre educație.

O condiție a unei educații reușite ține, în opinia dvs., de respectul pe care un părinte i-l acordă copilului ca „persoană autonomă, cu destin personal și drepturi aparte, pe care nu le poți anexa“. Un efort cam mare pentru un părinte român, nu credeți?

E un efort pentru părinții din sfera occidentală (și nu numai, dacă ne gândim la uriașele ambiții ale părinților asiatici, care-și propulsează cu de-a sila copiii în Ivy League).

Nu îți educi urmașii pentru a te făli cu performanțele lor, ci pentru a le asigura o viață în demnitate și echilibru sufletesc.

Adică pentru a le deschide accesul spre bunurile intangibile, imateriale: să savurezi o capodoperă, să te desfeți într-un muzeu, să ai o imagine coerentă despre valorile fondatoare ale propriei civilizații, să rămâi politicos și vertical, mai presus de maliția umană curentă și de întorsăturile vieții, să fii solidar cu binele...

Recomandați să nu ne tratăm copiii ca pe niște „idioți corigibili, ci ca pe niște parteneri de joacă pe termen lung. Să nu-l condamnăm la o condiție de oligofren simpatic. El este oricum neajutorat. Să-i dăm constant sentimentul că nu este“. Cum putem face asta în mod practic?

Cultura e un joc al imaginarului și al fanteziei. Dacă educația e condusă în acest spirit, potențialul copilului se actualizează de la sine.

Un alt sfat: să nu ne înfofolim și să îmbuibăm copiii. Au depășit românii trauma comunismului, când alimentele erau insuficiente, iar frigul pătrunzător, pentru a fi capabili să facă asta?

Am depășit-o parțial. După comunism, am ajuns o națiune supraponderală, care continuă să cheltuie mult mai mult pe mâncare decât pe hrana intelectuală. Tot din Epoca de Aur am rămas și cu mania înfofolirii, care scade imunitatea și descurajează sportivitatea.

Accesul la cunoștințe nesistematizate, oferit de internet, este, în opinia dvs., un pericol pentru o educație solidă. Consecințele identificate de dvs. sunt „incultura, superficialitatea obtuză, confuzia cronologică“. Cum putem evita transformarea copilului nostru într-o „găină pătrunsă accidental într-o catedrală“, o metaforă care vă aparține?

A folosi resursele internetului fără o educație solidă, care ți-a rafinat discernământul critic și te-a familiarizat cu gândirea autonomă e ca și cum ai pluti în ocean pe o plută rudimentară. Ai minime șanse de a ajunge la vreun liman.

De ce alfabetizarea clasică trebuie să se petreacă înaintea celei digitale? 

Pentru că analfabetismul funcțional (citești, dar nu pricepi) te lasă surd și orb în fața memoriei digitale a umanității, stocate pe web.

Social media este un inamic al educației. Cum afectează mecanismul de „confirmation bias“ calitatea educației? 

Poate că acest efect de bulă e la fel de vechi precum mitul platonic al peșterii. Suntem în siguranță doar prin confirmare și repetiție, pentru a ne lua mereu iluziile drept realitate.

Dar nu putem avansa ca specie decât prin contestare și inovație, așa că e cazul să facem media acestor două impulsuri.

Puterea exemplului părinților este foarte importantă în educarea copilului. Copiii trebuie să-și vadă părinții că citesc. Cum altfel îi mai putem atrage pe copii către cărți? 

Nu prea putem altfel. Dacă părinții nu citesc mereu cărți, copiii vor eșua într-un maidan cu emoticoane...

„E o crimă să-i impui copilului
drumul profesional. Dacă l-ai
educat corect, va ști ce să aleagă“

Remarcați faptul că, din snobism social, unii părinți își forțează copiii spre o direcție total nepotrivită cu aptitudinile lor reale. Care sunt pericolele unui asemenea comportament? 

E o crimă să-i impui copilului drumul profesional. Dacă l-ai educat corect, va ști ce să aleagă. Poți să-l sfătuiești, nu să-l obligi să devină ce nu vrea (făcând din el un nefericit cronic).

Important e să accepți, de pildă, că un bucătar de mare clasă e mai onorabil social­mente decât un „universitar“ cu doctoratul plagiat.

„Măreția cunoașterii decurge din capacitatea de a te situa cu luciditate la locul tău, fără complexe de superioritate sau de inferioritate“. Ce înseamnă acest lucru? 

Înseamnă să fii înțelept, adică să eviți disonanțele cognitive provocate prin supra sau subevaluarea personală. Să accepți că nu poți avea totul și că ce ai e mai mult decât ți se pare.

Să ieși din spirala „dorinței mimetice“ și să crești lăuntric, în căutarea unor virtuți, nu exterior, în căutarea celui mai bogat mormânt.

O asemenea situare te lasă deopotrivă să admiri (deci să‑ți găsești modelele) și să te bucuri de darurile semenilor.

De ce trebuie să le stimulăm copiilor plăcerea de a colecționa?

Pentru că această activitate îi deprinde cu ordinea, cu răbdarea și cu viziunile de ansamblu.

Dar gustul pentru muzică?

Pentru că o viață împlinită presupune eufonia, nu cacofonia. Muzica e cel mai subtil profesor de ritm vital supus armoniei.

Susțineți că familia are datoria să nu insufle copiilor ura faţā de religie în procesul de educare. Cum poate contribui religia la o bună educație?

În toate felurile: religia e simbolism, sondare a necunoscutului, fixare în tradiție și neliniște a căutării adevărului suprem, dar ea e și magistra tuturor artelor, depozitara memoriei colective, sursa simțului de sacrificiu, sau orizontul gesturilor gratuite, care salvează noblețea morală.

Nu poți fi însă autentic decât dacă ești complet liber să-l cauți pe Dumnezeu, deci dacă practici o pietate neconstrânsă.

De ce ați avut ezitări să introduceți în eseul dvs. un capitol dedicat educației sexuale?

Nu doar dintr-o anumită pudoare, ci și pentru că moștenirea freudismului a banalizat subiectul: e totuși fundamental, așa că am bifat și această tematică delicată.

Părinții trebuie, în opinia dvs., să‑și îndemne copiii să nu practice sexul accidental. Ce alte sfaturi le mai putem da la acest capitol?

Sunt convins că sexualitatea fără iubire și comuniune n-are sens (deși iubirea și comuniunea pot avea sens și fără acuplările fizice).

De ce nu ar trebui să le cerem copiilor să fie primii la școală în permanență?

Pentru că nu vor fi primii decât dacă nu le cerem... Iar dacă nu sunt primii la școală, ar putea fi primii în cunoașterea de sine, sau în calitatea propriei umanități.

Geniul, tocilarul împins de la spate și introvertitul care promite sunt deopotrivă oameni respectabili!  Important e ca elevul să nu vâneze notele maxime, ci să le merite (după ce a cunoscut prețul ascetic al dobândirii lor).

Le recomandați părinților să călătorească împreună cu copiii lor. Cum putem transforma o vacanță într-o oportunitate pentru a contribui la educația copilului?  

Nu-i greu. Ajunge să le spunem copiilor că, acolo unde mergem împreună, nu vor vedea doar alt decor geografic, ci o altă cultură, alt mod de viață, alte obiceiuri, fără a ocoli muzeele și ghidurile de calitate, care fixează reperele, transformând „străinătatea“ într-un peisaj familiar.

Susțineți că părinții trebuie să conștientizeze că, educându-și copiii, se educă pe sine. De ce este important ca părinții să fie autodidacți?

Dacă nu ne educăm pe noi înșine, continuu, ne defazăm, deci nu le mai putem explica micuților pe ce lume trăiesc și, desigur, pe ce lume urmează să acționeze ca ființe mature.

Nu doar softurile de pe computerele noastre au nevoie de un upgrade periodic...

Teodor Baconschi: Averea bunei educații

„Cartea aceasta se adresează celor binecuvântați cu copii, arătându-le pistele clasice ale unei bune educații.

Veți găsi în ea suficiente argumente și sfaturi practice pentru a redeveni optimiști, dar și realiști, adică foarte răbdători, căci buna educație nu e o marfă, ci un proces delicat de interacțiune pedagogică, pe fondul căruia noi înșine, ca părinți, suferim o necesară evoluție.

Buna educație nu este nici o pradă, nici un premiu, ci un spor inteligent adus propriei umanități, într-o lume complicată și nelipsită de riscuri.

Odată obținută, ea îi pregătește pe urmașii noștri pentru o viață autentică, de care se vor putea bucura pe deplin, mai ales în momentele de cumpănă, când trebuie să aleagă o schimbare de parcurs“.

Anul apariției: 2019
Categoria: Educație, Psihologie Editura: Univers
Nr. de pagini: 240

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.