VIDEO Ioana Nicolaie: „Cum Dumnezeu să iasă spuma asta neagră la suprafață și să ocupe o țară?“

DE Ramona Ursu | Actualizat: 05.05.2019 - 11:11

Scriitoarea a povestit despre comunism și despre motivele pentru care a ales să mai rămână în țară, bântuită, însă, mereu de întrebarea: „Cât mai e până mă alungă?“.

SHARE

Ioana Nicolaie a vorbit, într-un interviu pentru Newsweek România, despre cum mai poate fi salvat sistemul de Educație, despre cum face tranziția de la literatura pentru adulți la cea pentru copii, povestind, în premieră, și un amănut personal sensibil care se leagă de una dintre cărțile ei. 

Newsweek România: Romanul „Pelinul negru“ este despre viața Augustinei, o copilă născută imediat după tragedia de la Cernobîl. E multă suferință în cartea dvs. Cum ați ajuns la suferința acestui copil?

Ioana Nicolaie: Într-adevăr, este multă suferință, pentru că Augustina, un copil privit la mai multe vârste, este un personaj dramatic în sine.

Este un personaj fără șanse, într-o lume care îl rejectează. Dacă la începutul cărții „Pelinul negru“ este un copil normal, la sfârșitul volumului este un copil atipic. Și nu pentru că s-ar fi modificat ceva esențial în psihologia lui, este un copil cu certificat de handicap, la sfârșitul cărții.

Augustina s-a născut la câteva luni după tragedia de la Cernobîl, nu știe nimic despre această tragedie, așa cum nu am știut nici eu, autorul. La vremea aceea, aveam vreo 12 ani. Îmi amintesc că, atunci, mergeam la școală și erau niște zile uluitor de frumoase.

Era aprilie 1986 și o minune de vreme. Strălucea soarele, toți ne bucuram, dar nu ne-a spus nimeni absolut nimic despre ce se întâmplase la Cernobîl. S-a aflat, firește, în câteva zile, iar eu vorbesc despre Sângeorz-Băi, orășelul din nordul țării în care locuiam.

După aceea, ni s-a dat o pastilă, însă când nu ne mai era de folos. Nu ne-a învățat nimeni măcar câteva reguli esențiale. Nu am fost sfătuiți să ne spălăm pe păr, pe mâini, să nu mâncăm, măcar o vreme, nimic adunat din grădină.

Asta e de neiertat. Astea erau lucruri care se puteau face ușor. Dar când tu îți vezi propriii locuitori ca pe niște cifre - pentru că vorbim despre perioada comunismului târziu, în care românii erau un șir de cifre, nu ființe omenești -  atunci, da, se poate întâmpla așa ceva. S-a întâmplat. „Pelinul negru“ este povestea acestui copil, dincolo de istorie.

De ce ați ales un copil ca personaj principal?

Pentru că am cunoscut foarte bine copilul, iar aici nu v-aș fi răspuns la întrebarea aceasta, cum n-am răspuns de fiecare dată când am fost întrebată. Am evitat această întrebare. Dar acum vă voi răspunde.

S-a spus că în literatură sunt niște teme care prind, că dacă vrei să-ți convingi cititorii să te citească, e de ajuns să iei un marginal, ca personaj principal, să te duci într-un orfelinat și să scrii despre ce e acolo, pentru că ai succesul garantat.

Aveam în carte și acest copil atipic și mai aveam și partea a doua a cărții, care se petrece într-o casă de copii. Însă cred că niciodată un scriitor nu-și alege el subiectele, ci subiectele sunt cele care vin către el. Ele îl caută, ele se construiesc, ele sunt în țesătura exterioară minții lui.

Scriitorul poate să le vadă sau nu. Acest subiect a venit către mine pentru că era vital, face parte din biografia mea. Am cunoscut copilul acesta. Pe palierul psihologic al poveștii, am înțeles foarte bine ce se întâmplă cu Augustina, pentru că am trăit în preajma acestui copil. Modelul acestui copil este una dintre surorile mele, iar asta nu am mai spus-o niciodată.

Apare în carte acea întrebare: „Mamă, când mă iei acasă?“. Vorbim despre scenele teribile din casa de copii. Sunt niște amintiri care vă leagă de acest episod.

Aici este un alt motor al cărții „Pelinul negru“. Întotdeauna sunt niște sâmburi care ți se arată deodată și care rămân, cumva, în capul tău. Îi poți lăsa acolo sau îi poți face să înflorească. Un sâmbure de acela care m-a urmărit a fost experiența mea, de patru-cinci ore, dintr-o casă de copii, din anul 1993.

Nu voi spune locul, dar am mers acolo pentru că trebuia să o iau pe sora mea și să o duc acasă. Era în preajma Crăciunului și, pentru că era foarte frig afară, a trebuit să rămân acolo până la ora la care venea trenul. A fost șocant. Erau copii de toate vârstele, copii cu handicap fizic amestecați cu cei cu handicap psihic.

Cuvântul handicap era umbrela sub care putea să încapă orice, fără să existe întrebarea: „Ce faci cu copilul ăla care nu are nicio problemă psihică, dar pe care îl pui acolo pentru că are un handicap fizic?“. Și toți acești copii te înconjurau și îți spuneau: „Mamă, când mă iei acasă?“.

Și această întrebare a rămas în mintea mea. Aveam 19 ani și nici nu îmi puteam imagina că un copil de 9-10 ani mă poate întreba asta. Dar s-a întâmplat și la fel se întâmpla cu toate femeile care intrau în acea casă de copii.

Cum este tranziția de la literatura pentru copii la cea pentru adulți? Scrieți pentru toate vârstele.

Într-un fel paradoxal și cu totul neașteptat pentru biografia mea literară, am scris cam pentru toate vârstele. Cum de s-a întâmplat asta? Este un lucru care mă bucură foarte tare.

Nu mă așteptam ca eu să scriu literatură pentru copii. În parcursul meu inițial, cel prestabilit, era că eu sunt poetă, că eu o să scriu cel mult proză, cel mult roman, dar nu literatură pentru copii. E ceva ce a apărut deodată în calea mea și mi s-a părut fermecător.

Sigur, fermecător este un cuvânt dulce, din zona literaturii pentru copii. Haideți să folosim niște cuvinte mai tari. Mi s-a părut provocator, pentru că sunt foarte puțini oameni care știu și care pot scrie pentru copii. Mi s-a părut păcat să nu o fac.

Dacă sunt în stare să o fac și mi-a dat Dumnezeu asta, pentru că e un tip de înțelegere și de raportare la aceste vârste, de ce să nu o fac? Sunt mulți scriitori care o pot face, dar nu o fac, pentru că literatura pentru copii este considerată un gen inferior de literatură, care, într-un fel, te și compromite ca autor.

Pentru mine, acum, este o problemă când scot o carte pentru oameni mari și sunt foarte atentă să nu am în paralel un volum pentru copii, pentru că acest tip de literatură te subminează ca autor. Este incredibil și cred că numai la noi se întâmplă asta.

De ce apare această gândire?

Un motiv ține de convingerea oamenilor mari că vârstele mici sunt neformate. Cum era tradițional? Copilul mic spune prostii, nu e în stare de altceva. Atunci, cei care scriu pentru copii trebuie să scrie pentru niște minți de astea mici. Dar nu e așa.

Copiii sunt geniali, iar aici sunt studii foarte serioase. Unele arată că 2% dintre adulți sunt genii creative, pe când 98% dintre copii sunt genii creative. De-a lungul vârstelor, pentru că trăim într-o lume rațională și funcțională, trebuie să rupem magia, să-i scoatem pe copii de acolo și să îi aducem în realitate.

Evident, altfel nu ar supraviețui și vedem că dintre copiii inadaptați avem, de multe ori, exact aceste genii creative. De asta scriu pentru copii, ei mă provoacă extraordinar de tare.

 

Sunteți și destul de mult timp în mijlocul copiilor.

Ca să pot scrie pentru ei, trebuie să fiu în mijlocul lor. Țin cursuri de scriere creativă pentru copii și încep să lucrez cu ei de pe la nouă-zece ani. Fac cursuri și cu alții mai mici, de cinci-șase ani, cursuri de inițiere în literatură română pentru copii.

Fac asta pentru că am avut un șoc, pe când lucram într-o școală foarte bună, de limba engleză. Aveam copii de clasa a V-a și trebuia să le predau basmul.

Iar acești copii, care erau perfect vorbitori de limba engleză, care știau toată cultura pop, care știau toate desenele Disney, nu aveau habar nici măcar de Făt-Frumos, de Ileana Cosânzeana.

N-a fost un impuls naționalist, că naționalismul se poartă acum până la vomitiv. Atunci, a fost un impuls al meu de recuperare a unor lucruri extraordinare, pentru că eu iubesc munții de sticlă care apar în basmele noastre, îmi place Greuceanu cu Soarele și Luna furate de pe cer. Toate aceste lucruri sunt extraordinar de frumoase și am vrut să le vadă și copiii.

Mai sunt interesați copiii de literatura noastră? 

Copiii sunt exact la fel cum am fost și noi, și bunicii noștri. Într-adevăr, totul depinde de stimulii la care îi expui pe acești copii și mereu îi sfătuiesc pe părinți să nu cumva să le pună tableta în mână la vârsta de un an, să nu-i lase pe telefoanele mobile de la șase luni.

În fiecare zi, de mulți ani, am întrebarea asta în cap: „Vom pleca din România sau vom rămâne în România?“

Asta modifică extraordinar de tare creierul multor copii. Și eu m-am surprins, într-o zi, uitându-mă pe un foarte frumos volum de fotografii, încercând să măresc poza din carte. Noi suntem de vină că avem adolescenți alienați, care nu mai au repere, care ajung adulți alienați. Asta înseamnă că nu i-am crescut noi bine, că undeva am greșit. Știți unde? În educație.

„Nu e nimic mai teribil decât să-ți fixezi rădăcinile într-o fostă vacă galbenă, comunistă, fără însă să ai habar de asta, și să te avânți năvalnic cât mai sus“. Este o întâmplare din copilărie pe care o povestiți în volumul „16 prozatori de azi“. La Revoluție, aveați 15 ani. Ce știați atunci despre comunism?

Când aveam 15 ani, comunismul era deja ceva foarte solid, puternic și foarte traumatic. Dar atunci, la acea vârstă, simțeam altfel lucrurile. Totul era exact ca într-o închisoare, iar cele mai multe lucruri nu aveai voie să le faci. Nu trebuia să te opui, în niciun fel, autorității.

Profesorul era zeul. Din experiența mea cu generațiile tinere, mi-am dat seama că ele nu mai știu nimic despre comunism, pentru că la școală învață o istorie proastă sau nu învață ce trebuie, pentru că în familie copiii sunt bombardați de bunici cu „mai bine era pe vremea comunismului“ și tot așa. Atunci, mi-am zis că trebuie să scriu și eu poveștile mele din comunism, care sunt programate.

Când scriu, acum, un text pe care îl plasez în perioada aceea, am tendința de a explica mai mult, pentru că generațiile de azi nu știu despre ce a fost vorba. Când spun că prima dată am mâncat banane după anii ’90, tinerii de acum izbucnesc în râs.

La fel, că am mâncat o singură dată, înainte de Revoluție, o portocală. O singură dată, țin minte și momentul. Bietele astea portocale pe care acum nu le mănâncă nimeni, că-s acre... Toate poveștile acelea, văzute de generațiile noi, par ireale, iar tinerii nu înțeleg de ce noi nu am făcut, atunci, nimic?

„Ați stat acolo“, asta ne spun. Nimeni nu putea face nimic. În interiorul acelei lumi, care era perfect controlată, pentru că era dictatură, era puțin probabil să miște cineva în front. Fără consecțințe, nu exista varianta asta.

De doi ani, sunteți alături de alți intelectuali care ies la protestele pentru apărarea Justiției. Cum definiți lumea în care trăim, acum, în România?

Trăim într-o lume extrem de periculoasă, în care toate pârghiile democrației, care păreau de neclintit, au fost forțate. Au fost forțate dintr-un interior instituțional și legislativ, iar aici mi se pare mie incredibil că se petrece un asediu de acest fel asupra unor lucruri fundamentale.

Sunt lucruri care nu ar trebui atinse, pentru că pe ele este croită viața noastră. Pe ele sunt clădite criteriile noastre de competență. Noi știm că, dacă performăm într-un domeniu, putem să facem niște lucruri care, ulterior, să însemne ceva. Ori, acum, trăim într-o lume pe dos.

Dacă performenzi într-un domeniu, nu ai nicio șansă, pentru că toate lucrurile sunt virusate. Sunt niște viruși enormi, ca o gripă îngrozitoare, care a cuprins țara asta. Iar oamenii cinstiți nu suportă asta. Mi-e foarte greu să văd asediul acestor viruși, care distrug tot și care vor să murdărească tot, și murdăresc.

Ioana Nicolaie, alături de Mircea Cărtărescu, la un protest din București

Excluzându-i pe cei care au probleme legale și care se chinuie să scape de ele, mai sunt și aceia care sunt vânduți. E vorba despre minți antrenate, care se lasă folosite de acești viruși. Pe viruși îi scoatem din chestiune, dar ce ne facem cu acele minți despre care vorbim?

În lumea în care am crescut eu, în orașul meu din nordul Transilvaniei, puteam lăsa porțile larg deschise, că nu intra nimeni în casă. Noi nu am avut cheie la ușă, foarte multă vreme. Asta nu însemna că nu plecam de acasă. Plecam, dar știam că nu ne intră nimeni în casă. În acel oraș, dacă apărea un hoț, era eliminat din comunitate, cu multă violență. Ori, să apară un hoț în oraș, care se și mândrește că e hoț, care și fură tot orașul, asta nu se poate.

Și pe care orașul să-l și admire.

Și pe care orașul să nu-l mai rejecteze, să stea acolo cuminte, să se uite la el, eventual să-l aplaude. Asta este cu totul de neconceput. De asta oamenii s-au dus în stradă. Nu e o chestiune de nuanțe mari, e ceva atât de limpede, iar oamenii suferă.

Este această generație de vârstă medie, activă, care părăsește țara. Câți am mai rămas aici stăm pe baricade, cu credință. Toți avem prieteni aici, e lumea noastră aici. Eu am cultura mea aici, am limba mea, am scrisul meu, îi iubesc pe scriitorii acestui loc, pe oamenii acestui loc.

Prietenii mei nu sunt hoți. Prietenii mei nu sunt ticăloși. Nici vecinii mei nu sunt hoți sau ticăloși. Cum Dumnezeu să iasă spuma asta neagră la suprafață și să ocupe o țară? Asta e inimaginabil! Însă nu mă îndoiesc că situația asta o să se vindece, că această spumă neagră va ajunge din nou în subterane, unde sper să dispară cu desăvârșire.

Dacă nu se schimbă lucrurile, luați în calcul să plecați din țară?

În fiecare zi, nu doar în ultimii ani, ci de mulți ani, am întrebarea asta în cap: „Vom pleca din România sau vom rămâne în România?“. Cum să-ți trăiești viața așa, într-o formă de provizorat continuu? De ce copiii noștri să fie condamnați la același lucru?

În cazul meu și al soțului meu (scriitorul Mircea Cărtărescu – n.r.), este și chestiunea asta: „Cât voi putea să mai rămân? Cât mai e până mă alungă?“. Noi, la un moment dat, am ales să rămânem în țară, ne-am întors în țară.

Am trăit în străinătate, am trăit cu burse de scriitori, am trăit în Germania, soțul meu a predat și în Austria, la universități. Ne-am întors întotdeauna pentru că aici e locul nostru. Pentru că oamenii, aici, sunt buni și frumoși. Eu chiar cred că sunt, oricât de stupid ar părea în acest context.

Oamenii aceștia buni și frumoși nu merită o șleahtă de golani care să-i calce în picioare, care să-i strivească. Sperăm să putem rămâne. Vom rămâne în țară cât de mult vom putea. Dar în fiecare zi ne e frică. În fiecare zi.

Intelectualii au fost, în ultimii ani, poate cei mai urâți oameni de către acești indivizi fără scrupule ajunși în fruntea țării. Oameni luminați au ales să părăsească spațiul public, pentru că nu au mai îndurat ura care se revărsa asupra lor.

Voi spune întotdeauna că Institutul Cultural Român, construit de Horia-Roman Patapievici, a fost o instituție performantă, comparabilă cu alte instituții europene. Au mai fost acolo Mircea Mihăieș și Tania Radu. Această instituție a fost prima decapitată, în 2012, an de tristă amintire.

De ce o instituție culturală a fost prima țintă? E simplu. Oamenii aceștia au o voce, ei sunt oameni care modelează alți oameni. Sunt oameni pe care și eu îi admir și îi creditez. Sunt mândră că trăiesc în țara în care trăiesc Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mihai Șora, în țara în care a trăit Neagu Djuvara.

Acești oameni contează. Atunci, firește că în ei dai prima dată, pentru că ei sunt conștiința, ei nu au nimic de pierdut, nu au nimic de câștigat. Ei nu sunt vânduți. Vânduți sunt alții...

Cum privește fiul dvs., adolescent în clasa a X-a, ideea plecării în străinătate?

Gabriel nu este o situație comună. El își iubește foarte mult colegii, își iubește prietenii, nu ar vrea să plece la studii în străinătate. Alți colegi ai lui își doresc asta. Gabriel, nu. Acum vreun an și jumătate, i-am spus: „Știi, s-ar putea ca noi să fim nevoiți să plecăm, de la o zi la alta. Pentru că în istoria noastră s-a mai întâmplat asta o dată.

În jurul anilor ’50, s-au mai petrecut astfel de lucruri, iar atunci au fost distruși enorm de mulți oameni. Putem fi victimele acestui loc noi și alții ca noi“. Nu știu cât a interiorizat Gabriel acest lucru, cert e că ar vrea să rămână în lumea românească. Poate se va întâmpla așa.

Eu îi doresc să aibă viața cea mai bună, viața în care să nu se întrebe, în fiecare zi: „Ce fac eu? Unde voi fi mâine? Ce construiesc eu? Construiesc pe vânt? Sunt gata să fiu risipit?“.

„Ce să caute numirile politice în școli, suntem în anii ’50?“

Newsweek România: Ce ar fi trebuit să facem și nu am făcut, pentru a avea un sistem de educație sănătos?

Ioana Nicolaie: În toate țările civilizate se citește, doar la noi nu se citește. Doar noi suntem o masă amorfă de oameni care nu intră în librării, că se tem de librării, care nu se duc la evenimente culturale, că n-au de ce.

Am văzut recent un studiu care arată că cifra de afaceri pe cartea vândută în România, unde sunt vreo 19 milioane de locuitori, este mai mică decât cifra de afaceri a Sloveniei, care are două milioane de locuitori.

De ce nu citim?

Înainte de a da vina pe educația primită în familie, vina o dau pe învățământ, care este o catastrofă. Învățământul românesc este o catastrofă, de 30 de ani, și știu foarte bine despre ce vorbesc.

După comunism, după manualele acelea profund ideologizate, a venit o perioadă de zece ani de derută și, când în sfârșit s-a făcut o reformă și au apărut manuale valabile, s-a distrus totul.

Iar acum vorbesc despre Limba și literatura Română, pentru că sunt în chestiune și am lucrat atunci când s-au făcut acele manuale. Dar nebunia cu manualul unic, din ultimul timp, a fost ceva strigător la cer. Aș vrea ca acel ministru să fie tras la răspundere pentru oroarea pe care a făcut-o.

Dar dincolo de oroare, am fost extraordinar de supărată pe faptul că profesorii n-au avut o reacție. Eu știu ce se întâmplă cu profesorii, e complicat, îți este frică.

De ce le este frică?

Pentru că îți poți pierde slujba, pentru că poți fi marginalizat, pentru că tu lucrezi într-o școală unde directorul este numit politic. Ce să caute numirile politice în școli? Suntem în anii ’50, să numim politic oamenii care conduc instituțiile? Toate astea nu pot duce decât exact la ce duc: la tăcere.

Am fost foarte bucuroasă, recent, când am văzut că mulți profesori universitari au rezonat cu greva magistraților. Dar în învățământul general altfel stau lucrurile. Manualul unic a fost o oroare. Dincolo de suma cheltuită, a fost o încercare de a frâna evoluția normală și de a întoarce totul către atitudinea anterioară, ideologică, de control, totalitară. 

Cum mai putem reglementa lucrurile în sistemul de Educație, care este condus, de zeci de ani, fie de persoane incompetente, fie de niște indivizi care nu cunosc nici măcar limba română?

Sper foarte mult că vom merge cu toții la vot. Votul care urmează, pentru europarlamentare și pentru referendumul pregătit pe Justiție, este un vot revelator, o să arate niște lucruri.

Ulterior, vom avea votul celălalt, pentru parlamentare, când trebuie să spulberăm ceea ce s-a petrecut în țara asta în ultimii ani, autoritarismul, atitudinea dictatorială, numirile politice. Trebuie să ne întoarcem pe un făgaș normal, pe niște șine bune.

Nu putem merge decât înainte, în Europa, nu vrem să mergem în Rusia, nu vrem să mergem în comunism. Am trăit în comunism o parte dintre noi, știm cum a fost, n-ar trebui să avem o memorie atât de scurtă.

Am trăit într-o lume închisă, am trăit într-un cufăr din care nu puteai vedea decât porțiuni de lumină, de cer. Vrem acolo? Nu, noi nu vrem. Noi vrem o țară în care valorile să fie adevărate, am vrut și vrem o țară „ca afară“.

Cum putem reforma sistemul de Educație?

Cred într-un ministru al Educației cu viziune, care sper să vină peste doi ani. Îmi doresc o programă școlară adaptată la copilul de astăzi. Și aș mai cere să fie introdusă în școală ora obligatorie de lectură. Spun despre asta de foarte mulți ani.

Pur și simplu, elevului să i se dea cartea în mână, să citească, să întrerupă orice altă activitate. Lectura se învață. Odată învățată, ea există. Eu lucrez cu copii pe care i-am învățat lectura. Am ajuns foarte departe cu acest tip de învățare a lecturii.

Când spun oră obligatorie de lectură, nu mă refer la lecturile suplimentare, care trebuie menținute. Din experiența mea, din 20 de copii, care din clasa I citesc controlat, la liceu nu mai sunt 20, dar rămân 15. Lectura se învață, am verificat asta, dar se învață cu o programă adecvată. Iar pe lângă lectură, avem nevoie de biblioteca școlii. 

Aveți un proiect special, ați ajuns la cea de-a șaptea bibliotecă școlară pe care o dotați. Cum a început proiectul?

A început într-un fel dramatic. Acum câțiva ani, la Evaluarea Națională, a fost o cerință care a rămas celebră, în care copiii trebuiau să scrie despre întâlnirea lor cu un scriitor. Dar în România cei mai mulți copii nu doar că n-au avut cum să întâlnească un scriitor, dar nici măcar nu știu că există scriitori în viață, asta pentru că toți scriitorii care li se predau lor la școală sunt morți.

Atunci, acești copii au fost puși în fața unei situații aberante, să rezolve, inventând, un punct important din lucrarea lor de examen. Ei, sigur, au fost deștepți, s-au teleportat, s-au întâlnit cu Creangă, cu Eminescu, cu cine au putut. Dar după această experiență, m-am gândit să fac niște ateliere prin școli, în zone rurale, în general, sau în orașe mici, unde e puțin probabil să ajungă un scriitor.

Eu sunt născută în nordul țării, într-un orășel foarte mic, dar la școală aveam bibliotecă. Și știu cum este acest exercițiu de a merge la bibliotecă, care îți schimbă viața. Eu sunt un produs al bibliotecii școlii și al bibliotecii orașului. Gândindu-mă la toate astea, așa am ajuns să fac un atelier de joacă și de imaginație, care este foarte frumos. În general, la un atelier lucrez cu 40 de copii, iar ei sunt fascinați de ce li se întâmplă acolo.

Ce li se întâmplă acolo?

Nu facem decât să ne provocăm imaaginația, să fim liberi, să lăsăm mintea să meargă înainte. Ei sunt extraordinari, de asta spun că nu copiii sunt diferiți, ci metodele noastre de a-i crește sunt diferite sau nepăsarea noastră.

M-am dus în școli cu un „Atelier fantastic“, care presupunea să le dau copiilor și o carte cadou. E un proiect al Fundației Melior, pe care am făcut-o pentru a putea derula aceste activități. În școala în care am fost prima dată cu acest atelier, departe, în munți, am ieșit pe coridor, care era întunecos cum nici nu vă puteți imagina. Pe acel coridor mergeau copiii, iar în școală nu exista bibliotecă.

I-am zis profesoarei că voi face aici, în scurt timp, o bibliotecă a școlii. Și am făcut, am dus acolo 600 de cărți. Când spun bibliotecă, vreau să se înțeleagă că eu nu pot construi un spațiu, nu mă pot ocupa și de rafturi. În spatele fundației mele nu este niciun sponsor, sunt doar eu și mai am pe cineva foarte apropiat. Așa am dotat, până acum, șapte biblioteci școlare, iar fiecare donație a noastră a fost în valoare de 4.000-5.000 de euro.

Dacă nu vorbești despre cifre, oamenii nu își dau seama. Unii își imaginează că vorbim despre cărți vechi, de acelea pe care le mai găsești la anticariat cu un leu. Dar nu e așa, eu cred că e importantă selecția volumelor. Nu e ca la premiile școlare, iar aici i-aș ruga pe unii directori de școală să nu mai ia, pentru aceste premii, cărțile cele mai ieftine și cele mai proaste.

Copiii nu le vor iubi, dumneavoastră le-ați iubi? Cărțile frumoase, cu ilustrație, pot fi iubite de copii. Când ajung cu cărțile într-o școală, copiii sunt fascinați. Încep să le ia din cutii, le pun în rafturi și, deodată, vezi pe câte unul cum își ia o carte și rămâne într-un colțișor și începe să o răsfoiască. Ăsta e adevărul despre copii. Copilul, dacă ar avea cartea lângă el, s-ar uita în ea.

Dacă nu o are, nu se uită. Avem nevoie de aceste biblioteci școlare, într-un mod vital. Odată ce încep să duc cărți într-o școală, se întâmplă niște lucruri minunate. Copiii au șansa să ajungă la cărțile pe care noi le donăm, sigur că doar dacă sunt duși acolo, la bibliotecă, de către profesorul partener al proiectului sau de către directorul școlii. Acolo unde este un director cu viziune, lucrurile se mișcă foarte frumos.

Apar săli pentru bibliotecă, apar posturi de bibliotecare. Am primit, de-a lungul timpului, mesaje de la cei care au grijă de aceste biblioteci școlare dotate de noi și mi s-a spus: „Am o fetiță care a citit, din iunie până în octombrie, 30 de cărți“.

Câți dintre noi citesc așa? Sau avem copii care vor să devină scriitori și îmi trimit încercările lor cu ceea ce scriu. E emoționant ce se întâmplă. E totul cu sens, dar trăim într-o lume deteriorată, cu spaime, ne e teamă să mișcăm și un scaun, ca să nu se producă ceva.

Cum strângeți, totuși, banii pentru aceste donații?

De unde sponsorizare? Nu am avut sponsori până anul trecut. Dar și acum avem foarte puțini sponsori, pentru că eu sunt implicată în foarte multe proiecte literare, culturale, organizarea Fundației Melior îmi ia mult timp. Anul trecut am început să primim de la cineva din străinătate câte 100-150 de euro.

Nu vorbim despre un român, ci un străin, un om pe care nu-l cunosc, dar care mi-a scris și căruia i-am răspuns pentru a-i mulțumi. Mi-a povestit că proiectul nostru îi amintește de când era el copil, iar la școala în care învăța a venit un scriitor, care fusese în Australia.

Iar acel scriitor le-a povestit despre canguri, despre aborigeni, și de asta a decis să sprijine proiectul nostru. M-a impresionat și m-a și contrariat. M-a făcut să mă gândesc că, de 30 de ani, trăim într-o lume liberă, în care unii români au devenit foarte bogați, însă cei mai mulți nu fac nimic pentru ceilalți sau o fac pentru a-și consolida propria imagine sau pentru a-și construi o imagine de mecenă.

Trăim într-o lume în care nu avem grijă de celălalt, nici nu ne privește celălalt, iar asta este foarte trist. Este obligatorie o lege a învățământului care să sponsorizeze bibliotecile școlare. Fundația Melior, oricâte eforturi ar face, nu poate fi decât o picătură într-un pahar.

Ori trebuie schimbat oceanul, iar în toate școlile trebuie să existe bibliotecă și fond de carte anual. Obligatoriu. Nu e că am cumpărat o dată cărți și mai cumpăr peste 50 de ani. Cărțile se citesc, se deteriorează, trebuie mereu să avem cărți în bibliotecă, ca să fie iubite. Și ne mai trebuie ora de lectură obligatorie.

Cine este Ioana Nicolaie

- Scriitoare și profesoară, Ioana Nicolaie (44 de ani) a publicat mai multe volume de poezie, proză, dar și literatură pentru copii, printre care „Credința“, „Cerul din burtă“, „O pasăre pe sârmă“, „Pelinul negru“, antologia „Lomografii“.

- În 2013, „Autoimun“, volumul semnat de ea, a fost desemnat „Cartea Anului“ de către Uniunea Scriitorilor din România. Opera ei a fost tradusă în mai multe limbi și a apărut în Franța, Germania, Anglia, Suedia, Canada, Polonia, SUA, Bulgaria, Austria.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.