Când are loc o astfel de explozie uriaşă, din vulcan sunt aruncate peste 1.000 de kilometri cubi de resturi. Atât de multă mizerie că poate persista în atmosferă şi poate reflecta o parte din lumina soarelui, aruncând planeta într-o iarnă totală.
Dacă oamenii pot sau nu supravieţui acestor condiţii este de multă vreme un mister. Ultima erupţie a unui supervulcan a avut loc acum 26 de mii de ani în Noua Zeelandă. Chiar dacă arhivele geologice înregistrează, de exemplu, un strat gros de peste 400 de metri de cenuşă în locul exploziei supervulcanului, nu conţin niciun fel de dovadă despre cum s-au descurcat oamenii în timpul şi după explozie.
Golurile din poveste ar putea fi umplute de un mic ciob de sticlă. O lucrare publicată în luna martie în revista „Nature“ prezintă surprinzătoare noi dovezi care demonstrează că cel puţin câteva grupuri de hominizi au supravieţuit unei erupţii uriaşe – cea mai mare din ultimii 2,5 milioane de ani - a supervulcanului Toba din Indonezia, acum 74 de mii de ani. Mii de kilometri cubi de cenuşă au fost scuipate din insula Sumatra. Craterul Caldera creat de acest eveniment îl pune în umbră pe cel al Muntelui Tambora, un vulcan indonezian care a erupt violent în 1815. Erupţia a fost suficient de serioasă încât să oprească venirea verii în acel an, lăsând chiar şi Europa într-o ceaţă gri permanentă care a inspirat-o pe Mary Shelley să scrie Frankenstein.
Cum a fost supererupția din Muntele Toba
Dacă explozia de pe Muntele Tambora a avut acest efect, au socotit geologii, cu siguranţă o erupţie a Muntelui Toba, de zece ori mai mare, ar fi fost cel puţin devastatoare pentru zonele din jur şi ar fi putut răci pământul cu câteva grade preţ de ani buni.
Muntele Toba a erupt la începutul migraţiei din Africa. Ştiind că urmările erupţiei ar fi afectat cu siguranţă continentul african, oamenii de ştiinţă s-au întrebat mult timp cum a fost această experienţă pentru primii hominizi.
Căderea cenuşii ar fi semănat cu zăpada, „ceva ce probabil ei nu mai văzuseră niciodată“, spune Eugene Smith, geolog la Universitatea Nevada din Las Vegas şi coautor al lucrării. „Probabil nu aveau nicio idee despre ce se întâmplă“.
Măcar au supravieţuit?
Şi apare acel ciob de sticlă. Deseori, vulcanii expulzează un soi de aşchii, produsul lavei care se răceşte rapid. Dar găsirea lor seamănă cu găsirea acului în carul cu fân.„O aşchie la 10 mii de grăunţi de nisip“, explică Smith.
Totul la nivel microscopic. Aceasta este dimensiunea aşchiei găsite la Pinnacle Point, un sit arheologic în Africa de Sud, la aproximativ 9.000 de kilometri de Muntele Toba. Smith şi echipa lui cred că provine din erupţia cataclismică a Tobei, ceea ce înseamnă că a fost purtată de vânt „9.000 de kilometri, din Indonezia în Africa de Sud“, spune Smith. „Uluitor, nu?“
Smith ştie că aşchia provine de pe Muntele Toba fiindcă fiecare erupţie în parte, chiar şi a aceluiaşi vulcan, lasă o amprentă chimică diferită în sticlă. Folosind instrumente de măsură extrem de precise pentru a monitoriza straturile de artefacte din acelaşi loc unde a fost găsită aşchia, geologii au confirmat că oamenii au locuit la Pinnacle Point înainte, în timpul şi după enorma explozie.
Smith şi echipa lui au elaborat teoria conform căreia Pinnacle Point ar fi fost protejat de lipsa mâncării rezultată în urma condiţiilor meteo improprii de după super-erupţie. Având în vedere amplasarea pe coastă a sitului, geologii cred că secretul a stat în fructele de mare din belşug.„Nu au murit“, arată Smith. „Probabil bine nu le-a fost, dar au supravieţuit cu succes“.
