Cum s-ar explica această „nepotrivire de caracter“? Pe de o parte, prin inerția relațiilor dintre București și Washington pe baza rutinei din anii dublei admnistrații Obama-Clinton. Pe de altă parte, prin dificultatea obiectivă de a-l situa pe noul POTUS: un outsider politic din casta plutocrației americane, populist și imprevizibil, fluctuant și umoral, atipic în modul său de operare și iconoclast în raport cu orice tabu moștenit. Nu e plăcut să devii profet mincinos, sau să pari un diletant cu diagnostice infirmate, atunci când „clientul“ e cineva atât de neobișnuit!
Există și o altă sursă de perplexitate: ca și presa occidentală mainstream, care e predominant liberală (în sensul american al termenului), media din România s-a formatat, mimetic, pe un model ideologic progresist (așadar urban-cosmopolit, politic corect, multiculturalist și fidel miturilor tehnocratic-elitiste). Victoria dlui. Trump – după depășirea a 16 contracandidați în cursa primarelor republicane – a provocat o veritabilă isterie negaționistă în centralele stângii mediatice euro-americane.
Nicio informație nu a fost suficient de negativă, așa cum niciun scenariu nu s-a dovedit suficient de fantezist dacă ele puteau servi „cauza“ demonizării acestui „elefant“ pătruns pe neașteptate în magazinul cu porțelanuri al establishment-ului leftist. Presa occidentală nu pare nici azi acomodată cu noul locatar al Casei Albe, căruia îi urează, superstițios, ba o suspendare, ba ceva și mai necreștinesc de atât...
Avem însă obligația de a înțelege că dl. Trump a câștigat pentru că există deja premizele unei revoluții conservatoare globale. Ea are un orizont colectiv de așteptare – căruia președintele Trump îi dă, în maniera sa destul de discontinuă, o agendă tot mai clară: frica de imigrație necontrolată (capabilă să schimbe chimia socioculturală a Occientului-așa-cum-îl-știm), un apetit protecționist (menit să corecteze excesele turboliberalismului globalist), o revendicare a sacralității de substanță biblică (foarte importantă mai ales în SUA mediilor evanghelice renăscute), precum și dorința obscură pentru o nouă ordine mondială care să disloce stereotipurile de „bloc“, specifice războiului rece, privilegiind un pragmatism bilateral cu geometrie variabilă.
Nu știu dacă mandatul Donald Trump va pune în operă această cascadă de mutații dorite secret și de mulți intelectuali captivi în bula liberalismului fără frontiere. Nu știu nici dacă proiectul revoluției conservatoare globale nu va degenera într-un populism de dreaptă radicalizată, demagogic și ușor (dar periculos) iresponsabil. Important este, pentru moment, efectul dezvrăjirii și ieșirea din clișeele strategice osificate.
Disputele SUA-UE sunt trecătoare: mi se pare clar că dl Trump le pune în scenă doar pentru a-și spori marja de negociere în toate dosarele care pot ajuta relansarea Americii ca hegemon al lumii libere și sediu al unui imperiu democratic „neproclamat“. Nu cred că SUA se poate complace într-un izolaționism strict. Și nici că unitatea operativă a NATO va fi subminată de „capriciile“ aparent arbitrare ale acestui lider adulat și detestat cu egală intensitate electoral-mediatică.
Odată cuplată cu forța obiectivă a țării sale, ambiția narcisică a dlui. Trump funcționează ca un motor geopolitic redutabil: domnia sa vrea să livreze, să marcheze puncte, să lase o urmă istorică și, mai ales, să câștige un nou mandat... Dacă europenii (inclusiv britanicii post-Brexit) nu se vor adapta la ritmul impus de Washington, ei nu vor distruge UE și NATO, însă vor crește culoarul unor înțelegeri globale în care tot ce contează e antanta (oricât de discretă) dintre Washington și Beijing.
Prin urmare, ne-ar trebui, și la București, mai mult realism gata să disloce legănarea într-un wishful thinking nostalgico-obamist. Însăși reuniunea recentă Trump-Kim Jong Un din Singapore ne arată că, dincolo de fentele și eschivele aparente (în fața cărora prea multe minți rigide înlemnesc de indignare), secolul 21 își precizează cu adevărat fizionomia, mai curând diferită de scenariile noastre prăfuite.
Donald Trump nu este un „accident“, ci un „simptom“ epocal, așa că avem interesul strategic de a citi corect semnele timpului, pentru a nu ne agrava suplimentar statutul periferic.
Teodor Baconschi este fost ministru de Externe al României
Citește dosarul complet despre beneficiile pe care le are România din relația cu SUA conduse de Donald Trump, dar și despre greșelile pe care le face țara noastră în noul context global
Trump, un președinte bun pentru România
Reușite și eșecuri în marile dosare de politică externă
Cea mai bună poziție geostrategică din istorie
Cristian Diaconescu: SUA - Europa, o ruptură majoră? Ce rol poate juca România
