Palestina, o pace imposibilă

„Am visat că sunt teroristă. Construisem un dispozitiv ciudat în care oamenii intrau și mureau. Și aveam sânge pe mâini. Apoi m-am trezit speriată“, îmi povestește o colegă jurnalistă, în timp ce străbatem, într-un întuneric deplin, deșertul stâncos spre Marea Moartă.

Nu m-am mirat. Cu o zi înainte, pe la 3 dimineața, mă trezisem și eu speriat. Am deschis ochii într-un zgomot ce părea de avion de vânătoare. Pentru că eram obosit, m-am culcat la loc. Reflexele mele de european care a trăit toată viața în pace erau și ele adormite.

Apoi m-am trezit din nou, după zece minute. Același zgomot. Și încă o dată, după alte zece minute. Și încă de vreo două ori. Sunt avioane israeliene care patrulează peste teritoriul palestinian, mi-am spus. Dar nu era așa. Aveam să aflu că, de fapt, peste noapte venise un grup de pelerini care au tras după ei trolere pe holul hotelului „Paradis“ din Betleem, în care mă aflam.

Așadar, după doar trei zile în Palestina, după ce am trecut pe lângă ziduri și turnuri militare de apărare, prin puncte de control în care tineri fragili poartă arme mari și grele, după ce am auzit oameni vorbind doar despre ocupație și despre luptă pentru libertate, fâșâitul inofensiv al unui troler tras cu nesimțire în noapte a devenit, în mintea mea, tunetul periculos al unui aparat de zbor care poartă bombe.

Palestinienii și israelienii trăiesc în această tensiune permanentă de 71 de ani.

INTERZIS PENTRU CETĂȚENII ISRAELIENI Astfel de panouri sunt montate în mai multe locuri din teritoriile palestiniene, de către autoritățile israeliene, în zone considerate de acestea din urmă periculoase pentru evrei

Am plecat spre Orientul Mijlociu la invitația Ministerului Turismului și Antichităților din Cisiordania (West Bank), care a acoperit parțial costurile deplasării. Știam despre lungul conflict palestiano-israelian cam ce cunoaște un jurnalist preocupat mai degrabă de numeroasele probleme din România.

Aveam în minte imaginea lui Yasser Arafat, pe care-l alăturam inevitabil lui Nicolae Ceaușescu, înregistrările video cu palestinieni mascați care aruncă cu pietre înspre militari israelieni care trag cu gaze lacrimogene, știrile despre autobuze arzând după un atac palestinian sinucigaș.

Pe scurt, credeam că e un teritoriu în care e mai bine să nu te afli. Și nu eram singurul cu percepția asta. Înainte de a pleca, familia și prietenii m-au rugat să am grijă, pentru că „e periculos acolo“.

Realitatea de la fața locului are, însă, ca de obicei, mult mai multe nuanțe.

Palestina, stat recunoscut de 137 membri ai ONU, printre care și România, dar care nu există oficial, este un amestec ciudat de furie și bunăvoință. Furie nevindecată față de Israel și SUA, bunăvoință față de turiști și oricine susține cauza palestiană.

Un amestec de creștinism și islam, căci pe teritoriul disputat azi de israelieni și palestinieni se află locurile sfinte ale nașterii și vieții lui Isus, dar și urmele lui Mahomed și al treilea loc sfânt ca importanță pentru islam, moscheea Al Aqsa.

Un amestec de tradiție și modern, căci femeile sunt fie acoperite complet de burka, ca în Hebron, fie conduc mașini în haine „europene“, ca în Betleem.

Un loc în care oameni zâmbitori se zbat să ducă o viață normală, în case recent construite, în mașini noi, vorbind la smartphone-uri de ultimă generație, dar în care trăiesc și activiști radicali care ar face orice pentru a-i alunga pe israelieni din Palestina istorică.

Un loc cu hoteluri noi și magazine ca-n Occident, dar rupt de zidurile de separație construite de Israel peste tot și de punctele de control cu soldați israelieni prin care palestinienii trec cu permise speciale. Sau nu trec.

Un loc care m-a fascinat și în care voi reveni.

De la Nakba la Naksa, până în prezent

„Nakba“ („catastrofă“, în română) este termenul pe care palestinienii îl folosesc pentru 1948, anul în care Israelul și-a declarat independența. Peste 700.000 de palestieni au plecat atunci din casele lor aflate în sate care au devenit din acel moment teritoriu israelian.

Deși au trecut 71 de ani, deși generațiile s-au schimbat, deși Israelul s-a consolidat ca stat recunoscut de țările lumii, palestinienii consideră în continuare acel moment o rană nevindecată.

Fiecare familie a luat, la plecare, cheia casei din care a fost alungată sau pământ din satul natal și le-a transmis mai departe copiilor și nepoților. Mohammed Abu Srour, un tânăr doctor care a devenit activist în tabăra de refugiați Aida, de lângă Betleem, are o astfel de cheie, de la casa bunicilor săi din satul preluat de Israel.

Jalil Elias, directorul Conservatorului din orașul nașterii lui Isus, păstrează cu sfințenie o sticlă de Cola, plină cu pământ din satul tatălului său, pe care acesta i-a lăsat-o moștenire înainte să moară.

Toți țin cheia în speranța, încă neabandonată, că se vor întoarce în casele din care familiile lor au plecat în 1948 sau în 1967, când, după Războiul de Șase Zile, a pornit al doilea val de refugiați palestinieni.

„Naksa“ („tragedie“, în română) este termenul folosit de urmașii refugiaților pentru acest al doilea moment dramatic din secolul XX.

Mohammed Abu Srour este un aprig medic, în vârstă de 29 de ani. S-a născut în tabăra de refugiați Aida, de lângă Betleem, și a terminat studiile de medicină la Havana. Nu își ascunde admirația pentru Che Guevara și nici furia față de israelieni. Furia față de orice vine din sau înseamnă Israel.

„Am mulți prieteni, de toate naționalitățile și religiile. Dar nu am prieteni israelieni. Pentru mine nu contează locul de unde vine omul sau religia lui. Am prieteni evrei, dar nu israelieni“, a răspuns, cu nervozitate, când o colegă din grupul de jurnaliști români cu care am mers în Palestina i-a pus această întrebare.

Subțire, cu barbă și ochelari de soare, îmbrăcat cu o cămașă albă și blugi negri, Mohammed Abu Srour are profilul clasic al unui activist radical: știe foarte bine pentru ce luptă – Israelul trebuie să dispară din Palestina istorică, care trebuie să revină la granițele de dinainte de 1948, să dispară cu tot cu zidurile și coloniile sale ilegale care mănâncă tot mai mult din West Bank.

Și ne lasă impresia că nu s-ar da în lături de la nimic pentru a atinge acest scop.

Mohammed Abu Srour, un doctor activist cu studii la Havana, explică jurnaliștilor români istoria refugiaților din tabăra Aida

Ca toți palestinienii, are un cult al compatrioților care fie au murit în conflictul cu israelienii, fie au intrat în închisoare. După 71 de ani de lupte cu Israelul și aproape 100 cu britanicii și evreii, nu există familie palestiniană care să nu fi pierdut măcar o rudă în moarte sau în închisoare.

Fețele „martirilor“, cum îi consideră palestinienii pe toți cei care s-au prăpădit în atentate teroriste sinucigașe sau în proteste anti-Israel care s-au terminat cu un răspuns dur din partea militarilor evrei, sunt desenate pe ziduri, sunt puse pe afișe sau în tablouri în case.

„Aici sunt rudele mele din prima Intifadă, iar dincolo, verii mei închiși după a doua Intifadă“, arată Mohammed Abu Srour spre un zid cu zece figuri desenate în graffiti.

Palestinienii au un cult pentru conaționalii care luptă cu Israelul

Intifada este numele celor două valuri de revolte violente palestiniene împotriva ocupației israeliene, din 1987-1993 (277 de israelieni și 1.962 de palestinieni uciși) și 2000-2005.

În această a doua revoltă, 1.037 de israelieni și 6.371 de palestinieni au fost uciși în atentate teroriste palestiniene și în riposte militare ale statului Israel.

După cea de-a doua Intifadă, guvernul de la Tel Aviv a început să construiască un zid care se întinde pe circa 800 km pe așa-numita „linie verde“ cu West Bank, zid punctat de turnuri din care supraveghează soldați și de puncte de control dificil de trecut pentru palestinieni.

Israelienii consideră zidul unul de apărare, iar statisticile arată că, după construcția sa, numărul atacurilor a scăzut.

În schimb, construcția uriașă alimentează zilnic furia palestinienilor, pentru că de multe ori bariera de ciment a pătruns în orașe – o parte a zidului trece chiar prin Betleem, acolo unde celebrul artist britanic Banksy a amenajat „The Walled Off Hotel“, hotelul cu cea mai proastă priveliște din lume, spre un perete de separație – și pe pământurile celor din West Bank.

„Un palestinian din Aida a fost eliberat ieri din închisoare, după 10 ani în pușcărie. Era copil când a fost arestat, este singurul care a reușit să spargă zidul. Îi spunem «distrugătorul zidului», căci a pus steagul palestinian peste zidul de separație. A fost închis timp de 10 ani pentru asta. Avea atunci 17 ani“, ne povestește Mohammed Abu Srour.

Doctorul activist este foarte supărat pentru faptul că inițial zidul nu trebuia construit pe lângă tabăra de refugiați Aida, dar a luat din pământul pe care palestienii îl foloseau. „L-au făcut ilegal și ne-au luat tot pământul liber“, ne spune.

Nu este singurul care crede asta.

Și aici zidul are un turn de apărare, ca peste tot pe lungimea lui. Și tot ca peste tot, și aici turnul e înnegrit de fum. Acum e gol.

Mohammed Abu Srour ne explică: „După activități specifice și manifestații, cei din tabără au reușit să îi alunge pe soldați. Era un coșmar înainte, pentru că se trăgea tot timpul cu gaze lacrimogene spre Aida“.

Cel mai gazat loc din lume

Aida (în arabă înseamnă „femeia care se va întoarce“) are o suprafață de numai 710 de metri pătrați și 5.000 de locuitori. Este o adunătură de case vechi – aici mai există o cameră construită de ONU în anii 1950 pentru refugiați – și blocuri noi, încă nelocuite.

Un haos urbanistic, cu gunoaie peste tot, din care mulți au plecat, dar în care unii încă se încăpățânează să rămână.

„Inițial, tabăra a fost administrată de Agenţia Naţiunilor Unite de Ajutor şi Lucrări pentru Refugiaţii Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA), dar, cu timpul, această administrare s-a redus. 

Cum aici nu se aplică nicio autoritate locală, a trebuit să ne administrăm singuri, să găsim metode alternative pentru a rezolva problemele. Am reușit să rezolvăm problemele de infrastructură, școli, gunoi“, ne povestește Mohammed Abu Srour.

Medicul activist ne atenționează că tabăra a fost declarată „cea mai atacată cu gaze lacrimogene zonă din lume“, gaze lacrimogene care sunt lansate din unitatea militară israeliană din apropiere, uneori fără motiv, doar pentru a provoca tensiune printre tinerii din Aida, pe care i-ar vrea plecați de acolo. 

CEA MAI MARE CHEIE DIN LUME Cheia este un simbol al rezistenței pentru refugiații pal estinieni. Cea mai mare este montată la intrarea în tabăra Aida, de lângă Betleem

Universitatea Berkeley din SUA a făcut o cercetare științifică („No safe space. Health Consequences of  Tear Gas Exposure Among Palestine Refugees“) care arată că ISF (Israeli Security Forces) folosește cartușe cu gaz lacrimogen ce conțin ingrediente chimice noi, necunoscute pentru public, cu efecte mai puternice asupra celor expuși.

De asemenea, cercetătorii americani au constatat că întreaga populație din tabără manifestă semne de expunere îndelungată la gaze lacrimogene.

„Ultimul atac a avut loc în urmă cu 4-5 zile. Până acum 4-5 luni, avea loc câte un atac zilnic. După ce am terminat cercetarea cu Berkley și ONU, s-a pus presiune pe guvernul israelian și a venit o delegație a ONU aici, a fost un scandal și atunci s-a mai diminuat numărul atacurilor“, a povestit Mohammed Abu Srour, când l-am vizitat la mijlocul lunii iunie.

Părăsim Aida pe sub uriașa cheie de la intrarea în tabără, cea mai mare din lume, dar neomologată de Guiness Book, o cheie care reprezintă încă speranța refugiaților de aici că se vor întoarce cândva la casele lor.

O speranță, simt în timp ce mă îndepărtez, care nu se va mai îndeplini, probabil, niciodată.

Vânzătorul de sandale din piele de cămilă

Ahmed este un tânăr comerciant care rupe puțin românește, suficient cât să îi spună oricărui turist român care ajunge la Betleem că vrea să se căsătorească și e dispus să plătească 100 de cămile pentru o fată.

Turiștii români au fost, în 2018, pe primul loc ca număr de vizitatori ai orașului nașterii Domnului, aproape 150.000 de persoane.

Ahmed știe română suficient cât să-i încânte pe cei care-i trec pragul și pe care-i face, cu zâmbetul pe buze, să-i lase lui șechelii, dolarii sau chiar leii pentru sandale arăbești din piele de cămilă la numai 70 de lei, rucsacuri la 120-200 de lei (depinde cât de bun negociator ești) sau nimicuri precum magneți de frigider la un dolar bucata.

Nu am reușit să înțeleg dacă oferta de căsătorie este serioasă sau doar glumește, cert este că omul a pus un anunț în mai multe limbi chiar și în geamul magazinului său.

Oricum, dacă și-ar găsi nevastă, aceasta ar trebui să se mute în Palestina, pentru că Ahmed susține că nu va pleca de acolo sub nicio formă.

Noi, jurnaliști veniți dintr-o țară în care este pace, dar din care au plecat peste patru milioane de oameni în căutarea unei vieți mai bune, l-am tot tachinat cu întrebarea asta, dacă nu se gândește totuși să plece din zona aflată mereu sub conflict.

A răspuns de fiecare dată cu un „nu“ categoric, supărat că îi punem lui această întrebare și nu israelienilor. Aveam să văd aceeași îndârjire la toți palestinienii pe care i-am întâlnit.

„Să plece israelienii, acesta e pământul nostru“.

Furia față de tot ce vine din Israel – pe care toți, fără excepție, îl consideră un stat ocupant – cu care cresc de mici este un combustibil puternic pentru a rezista, în ciuda zidurilor care îi înconjoară de peste tot, a punctelor de control în care sunt de multe ori umiliți și a faptul că nu au nici măcar destulă apă într-o zonă mai tot timpul călduroasă.

Un stat, două state?

Niciunul dintre palestinienii cu care ne-am întâlnit în cele șapte zile în care ne-am aflat în West Bank, fie că este vorba de activistul radical Mohammed Abu Sour, de comercianul Ahmed, de premierul Mohammad Shtayyeh, de profesorul marxist Ibrahim Nassar sau de liderul beduin din satul Khan al Ahmar, sat amenințat cu demolarea, nu se împacă cu ideea că Israelul există ca stat.

Sunt puțini cei care s-ar mulțumi doar ca Tel Avivul să-și retragă coloniile construite ilegal – potrivit deciziilor ONU și pozițiilor UE – din West Bank. Cei mai mulți doresc revenirea la Palestina de dinaintea războiului din 1967 sau chiar de dinainte de 1948.

De-a lungul timpului, pentru rezolvarea conflictului din zonă, au fost invocate la nivel politic două soluții.

Una este denumită „soluția celor două state“, care presupune crearea unui stat oficial Palestina pe granița cu Israel. O soluție aproape să fie realizată în anii ’90, dar greu de atins acum, din cauză că niciuna dintre cele două tabere nu mai e dispusă la compromisuri.

O a doua este „soluția unui singur stat“, care să-i cuprindă la un loc, sub aceeași conducere, pe israelieni și pe palestinieni. Această din urmă variantă este dorită de o parte dintre tinerii sătui să trăiască într-un conflict continuu, fără sfârșit.

„Fiicele mele, dintre care una este absolventă MIT, cealaltă merge la Harvard, fete deștepte, mi-au spus că eu am eșuat, ca generație, bunicul lor a eșuat, ca generație, că străbunicul lor a eșuat. Poate că este timpul ca noi, tânăra generație, mi-au spus, să privim Israelul în ochi și să recunoaștem: «Felicitări, ai câștigat. Primești tot: Israel, West Bank, tot Ierusalimul, aerul, apa, coloniile, Gaza și pe noi».

Generația tânără este gata să renunțe la lupta clasică pentru un stat palestinian și să înceapă lupta pentru drepturi civile în cadrul unui stat comun, cu Israel.

Va mai dura 100 de ani, dar jocul se va fi încheiat când se va face această schimbare de mentalitate“, ne-a explicat Sam Bahour, unul dintre cei mai mari oameni de afaceri americani, de origine palestiniană, care a venit la Ramallah acum 25 de ani pentru a construi o companie de telecomunicații.

Nu doar fiicele lui Sam Bahour sunt de această părere. Colegii de la Newsweek SUA scriau în iunie anul trecut, de asemenea, că „tinerii din Palestina s-au săturat. Vor un stat binațional cu Israel“.

„Tinerii palestinieni au crescut cu violenţe; s-au maturizat în timpul celei de-a doua Intifade de la jumătatea anilor 2000.

Revolta aceea, declanşată de Israelul care a revendicat oraşele palestiniene din West Bank, a fost o campanie brutală orchestrată de sinucigaşi palestinieni dotaţi cu bombe şi a costat vieţile a 6.371 de palestinieni şi 1.137 de israelieni.

De ambele părţi, mai mult de jumătate dintre victime au fost civili şi nu au luat parte la ostilităţi“, scria Newsweek.

În cei 26 de ani care s-au scurs de la acordurile de pace încheiate la Oslo, în 1993, între Yasser Arafat, din partea palestiniană, și Yitzhak Rabin, premierul israelian, care au părut inițial că vor închide conflictul dintre cele două tabere, eforturile de a duce negocieri paşnice nu au avut rezultatele scontate.

O spune azi și Sam Bahour, pe care l-am întâlnit la Ramallah și care ne-a povestit că s-a mutat acolo din SUA, optimist, tocmai după încheierea acestor acorduri, convins că statul Palestina va deveni repede o realitate.

O recunoaște în fața jurnaliștilor români chiar premierul palestinian Mohammad Shtayyeh.

Newsweek SUA nota anul trecut că palestinienii sunt extrem de divizaţi, între partidul secular sprijinit la nivel internaţional Fatah şi partidul tehnocratic Hamas, vlăstar al Frăţiei Musulmane Islamiste egiptene.

Hamas este, de asemenea, inclus pe lista organizaţiilor teroriste de către Statele Unite, Uniunea Europeană şi Canada, iar atacurile sale asupra Israelului au avut loc inclusiv în această primăvară.

Deși cele două partide au acelaşi scop – un stat palestinian – şi există personaje din cadrul Hamas dispuse să accepte graniţele din 1967, majoritatea militantă din organizația care acum controlează total Fâșia Gaza sprijină rezistenţa armată (genocidul iudeilor este scris în carta Hamas), iar partidul este unit în acuzele aduse Fatah, care controlează doar părți din West Bank, de colaborare cu „forţele de ocupaţie“ israeliene.

Conflictul dintre cele două partide a făcut ca în Palestina să nu mai aibă loc alegeri electorale din 2006. Iar palestinienii simpli sunt la rândul lor împărțiți între opțiuni.

Newsweek SUA notează că, pentru a se apropia de visul statal, Mahomoud Abbas, liderul Autorității Palestiniene, şi-a îndemnat oamenii să se alăture unor organizaţii internaţionale ca UNESCO şi să menţină relaţii strânse între forţele de securitate israeliene şi palestiniene.

Dar tocmai acest program moderat i-a nemulțumit pe unii dintre locuitorii din West Bank. Apoi, Abbas, acum bolnav, este acuzat de genul de tactici agresive pe care le abordează Hamas în Gaza – de conducere ca într-un stat poliţienesc, unde libertatea cuvântului şi a asocierii sunt ignorate.

De altfel, ambele partide, spun criticii lor, exploatează nefericirea celor pe care îi reprezintă, notau colegii noștri americani.

Pe de altă parte, Fâșia Gaza reprezintă, practic, „o închisoare în aer liber“, din care nimeni nu intră și nu iese decât cu acord israelian.

Situația umanitară este la limita suportabilității, potrivit diverselor mărturii (noi nu am putut merge în Gaza în această călătorie de documentare), în condițiile în care Fâșia este unul dintre cele mai populate teritorii de pe pământ, cu peste 2 milioane de persoane într-un spațiu de 41 de kilometri lungime și 12 kilometri lățime.

Pe de altă parte, soluția unui singur stat este cel mai greu de atins. Există temeri în privinţa statului unic de ambele părţi.

Pentru israelieni, implică finalul statului iudaic. Evreii, după cum mi-a explicat David Saranga, ambasadorul Israelului în România, cu care m-am întâlnit la București, nu sunt dispuși să trăiască într-o țară în care o mare parte din locuitori au un stil de viață total diferit de al lor.

Nu este exclus un război civil, pentru că există posibilitatea extrem de reală ca balanţa puterii să se încline către Israel, iar palestinienii să rămână cetăţeni de rangul doi.

„Desigur, mai e și calea radicalizării“

Pe de altă parte, și omul de afaceri Sam Bahour, și premierul palestinian Mohammad Shtayyeh au sugerat că o soluție trebuie găsită oricum rapid, pentru că lucrurile se degradează în zonă, mai ales din cauza deciziilor luate împotriva palestinienilor de către Donald Trump și a creșterii influenței politicienilor evrei de extremă dreapta într-un Israel aflat în plină criză politică, după ce Benyamin Netanyahu nu a reușit să formeze un guvern și s-au declanșat alegeri anticipate, programate în septembrie.

„Desigur, este și calea radicalizării“, a avertizat Sam Bahour, în întâlnirea pe care am avut-o la Ramallah.

„Tinerii s-au săturat de realitatea asta. Acum încă suntem capabili să o controlăm. Dar nu știm ce va fi poimâine“, ne-a spus și premierul palestinian.

Mohammad Shtayyeh susține că situația de securitate este foarte periculoasă, deoarece, din cauza „războiului financiar“ dus de Israel și, în mandatul lui Trump, de SUA contra Autorității Palestiniene, poliția nu are bani să plătească benzina pentru mașinile sale.

„De aceea avem o consecință serioasă de securitate. Când am început acest proces de pace, oamenii au fost optimiști. Dar lucrurile nu au evoluat cum trebuie. Oamenii simt că nu mai merge. Nu doar tinerii spun asta, chiar și eu o spun. Nu putem continua așa“, a avertizat premierul palestinian.

Mohammad Shtayyeh crede că, deși are forță mai mare în domeniul militar și economic, Israelul este pe cale să piardă războiul demografic.

„În Palestina nu prea avem curent electric, nu prea avem tv, așa că facem copii. Rata de creștere a populației printre palestinienii din Gaza este de 3,8%. Printre israelieni este de 2,1%, iar printre coloniștii evrei de 3,1%.

Pentru prima dată în teritoriul de la râul Iordan la Marea Mediterană, suntem în situația în care numărul palestinienilor, în 2019, este mai mare decât numărul evreilor.

Sunt 6,8 milioane palestinieni și 6,6 milioane de evrei. Deci, dacă israelienii sunt înțelepți, ar trebui să se grăbească cu soluția celor două state. Dacă vă veți sinucide demografic, momentul e aproape“, a transmis Mohammad Shtayyeh.

Spaima din punctul de control

Eliana, reprezentantul Ministerului Turismului, care ne-a însoțit peste tot în săptămâna cât am stat în West Bank, se ridică de pe scaunul din față al autocarului și, împreună cu simpaticul ghid Johnny, ne roagă să-i lăsăm să stea pe ultimele locuri.

Ne apropriem de punctul de control dintre Ierusalim și Betleem, pe un drum pe care palestinienii nu au ce căuta decât cu autorizație specială. Ea nu avea decât un certificat care-i dădea acces în Israel pentru trei luni.

Autocarul a oprit, iar doi soldați tineri, cu arme care mie, un pacifist convins, mi s-au părut uriașe, au urcat și au început să ne verifice pașapoartele. Văzându-i pe cei doi palestinieni, ne-au ignorat pe restul și au mers glonț la ei.

M-a uimit spaima din ochii Elianei.

Pur și simplu mi-a rămas în minte teama acestui reprezentant al guvernului palestinian față de cei doi soldați israelieni. Militarii au verificat actele, au pus câteva întrebări, dar, probabil și pentru că erau într-un autocar plin de europeni, au lăsat-o în pace. Apoi și pe Johnny. Au coborât, iar în urma lor s-a auzit un strigăt de bucurie.

Eliana mi-a confirmat ulterior că i-a fost foarte teamă. Poziția sa oficială nu îi asigură niciun fel de protecție la aceste puncte de control. Soldații israelieni o pot da jos și o pot ține pe loc cât doresc. Uneori sunt agresivi, îmi spune.

Despre această teamă aveam să aud, din nou, din gura tuturor palestinienilor. Trecerea prin punctele de control israeliene, care uneori apar chiar pe drumurile din interiorul West Bank, este ca un examen greu de trecut.

De multe ori, se formează cozi uriașe, mai ales dimineața, când trebuie să meargă la muncă, din cauza verificării actelor, iar unii își pierd serviciile pentru că ajung repetat cu întârziere.

Alteori, trecerea este ușoară, pentru că, la fel ca orice activitate omenească, depinde și de starea mentală a controlorului: unii sunt mai degajați, alții mai stresați.

Toți israelienii – băieți și fete, mai puțin cei din colonii – sunt obligați să facă armata, așa că la aceste puncte de control sunt în general tineri de 18-21 de ani.

„De aceea, de multe ori nici nu mai ies din Betleem, ca să merg la Ierusalim. Prefer să rămân în oraș“, îmi spune Eliana.

Sentimentul antiamerican, în creștere

Donald Trump este, în aceste zile, cel mai detestat american din Palestina. La intrarea în tabăra de refugiați Aida găsim o caricatură în care liderul de la Casa Albă, alături de Benyamin Netanyahu și doi lideri arabi, este considerat trădător.

„The Deal of the Century“, planul politic al lui Trump prin care speră să aducă pacea între israelieni și palestinieni, este respins categoric de aceștia din urmă.

De altfel, sentimentul antiamerican este foarte prezent în West Bank. Unii sunt extrem de radicali, precum arhiepiscopul ortodox al Ierusalimului, Theodosios „Atallah Hanna“, care a declarat, în fața delegației de jurnaliști români, că SUA au o cultură inferioară, care nu merită băgată în seamă.

Alții sunt supărați doar pe guvernul SUA, dar ne asigură că nu au nimic și chiar colaborează cu americanii și ONG-urile de peste Ocean.

Policienii palestinieni au tăiat, în schimb, orice canal de comunicare cu administrația de la Casa Albă, așa cum ne-a anunțat premierul Mohammad Shtayyeh.

„Acum un an și jumătate, a fost primul pas de agresiune împotriva noastră din partea Administrației Trump. Aceasta a închis biroul Organizației pentru Eliberarea Palestinei din Washington“, ne-a explicat și omul de afaceri Sam Bahour.

În SUA există o lege prin care Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a fost declarată organizație teroristă. Era acum 25 de ani, pe vremea lui Yasser Arafat. Ulterior, SUA au reconsiderat legea, dar nu au eliminat-o, ci doar au ocolit-o.

ZIDURI DE SEPARAȚIE Un zid de aproape 800 km desparte Israelul de teritoriile palestiniene. Multe dintre turnurile în care stau militari sunt înnegrite de la incendii. Aici, turnul de supraveghere a taberei Aida.

„La fiecare șase luni, în ultimele două decenii, Congresul emitea un ordin de exceptare, semnat de președintele SUA, prin care se mențineau relațiile cu OEP.

Trump a rupt «tradiția» și a spus că el va implementa legea de acum 25 de ani. A refuzat să mai semneze exceptarea și a tăiat legăturile cu OEP. Apoi a venit la Tel Aviv și a anunțat că va face pasul numărul 2, recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului, o mișcare complet ilegală.

Apoi, chiar a mutat ambasada SUA la Ierusalim. Apoi a mers la biroul USAID din Tel Aviv și a întrebat câți bani dau americanii către palestinienii din Ierusalim. I s-a spus că există un grup de șase spitale pentru aceștia, rețeaua de spitale „East Jerusalim“, către care americanii trimit 25 de milioane de dolari pe an. Atunci, Trump a cerut tăierea fondurilor.

Dar nu s-a oprit acolo. A declarat că situația Ierusalimului nu mai este pe masa negocierilor dintre cele două părți“, ne-a explicat Sam Bahour, care semnează articole de opinie în publicații americane de prestigiu precum Washington Post sau New York Times. 

Donald Trump a mai declarat că trebuie schimbată definiția refugiaților palestinieni. Aceasta este singura comunitate din lume pentru care definiția spune că refugiați sunt „oamenii care au plecat și urmașii lor“, circa 5 milioane de persoane.

Președintele SUA a dorit eliminarea sintagmei „și urmașii lor“. Palestinienii au spus nu.

„Nu este definiția noastră. ONU a creat agenția numită UNWRA și ea a dat definiția cu urmași și ea este agenția către care diverse țări au dat bani pentru a susține refugiații, cu educație, sănătate, igienizare și slujbe.

Așa că, atunci când am refuzat să schimbăm definiția, ce a făcut Trump? A mers la Departamentul Trezeroriei din SUA și a cerut tăierea a 200 de milioane de dolari din contribuția americană pentru UNWRA“, a menționat omul de afaceri.

Agenţia Naţiunilor Unite de Ajutor şi Lucrări pentru Refugiaţii Palestinieni le dădea un dolar pe zi acestora, plată care a fost suspendată.

„După ce a tăiat bugetul UNWRA, Trump a continuat. În fiecare an, Departamentul de Stat emite un raport privind drepturile omului. În martie, a emis un nou astfel de document. Am citit raportul și de acolo lipsește un singur cuvânt: ocupație.

În fiecare an, această zonă era desemnată așa cum este: un teritoriu ocupat militar. Dar SUA au scos anul acesta cuvântul ocupație“, a arătat Sam Bahour.

Premierul palestinian a confirmat că Autoritatea Palestiniană nu mai ține legătura cu Administrația Trump, după patru întâlniri anterioare „fructuoase”. „Dar discutăm cu Congresul, cu bisericile, cu universitarii, cu toată lumea în SUA. Suntem gata să discutăm și cu Administrația Trump, când aceasta va anula toate gesturile de agresiune pe care le-a făcut împotriva palestinienilor.

Vrem de la SUA măsuri constructive. De exemplu, să spună că teritoriul ocupat de Israel în 1967 este un teritoriu palestinian ocupat. Ierusalimul de Est este parte din teritoriul ocupat, iar consensul internațional se bazează pe legea internațională, care nu permite ocuparea unui teritoriu prin forță.

De aceea, dacă SUA sunt gata să întoarcă actele făcute împotriva noastră, suntem gata să vorbim din nou“, a fost poziția categorică a lui Mohammad Shtayyeh.

Marxismul  și „dreptul la luptă“

„Palestinienii au dreptul de a folosi orice formă de rezistență, inclusiv lupta, pentru a fi liberi“, aud de la profesorul Nassar Ibrahim, un marxist convins, după cum s-a autodefinit, iar declarația lui mă ridică din starea de somnolență în care mă aflam după un drum lung prin Ierusalim.

Mă gândesc că nu am înțeles bine – discuția e în engleză. Dar Nassar Ibrahim continuă: „Palestinienii au dreptul să lupte și să reziste pentru a fi liberi. Ca orice popor din lume. Nu vom ceda, deși pierdem mii de oameni, mii de prizonieri. Toate familiile palestiniene au suferit din cauza închisorilor israeliene, prin rudele lor.

Nu suntem oameni normali. Râdem, cântăm, încercăm să ne descurcăm, dar cum să fii normal când experiența închisorii este atât de aproape? Ne-am obișnuit cu viața noastră. Nu avem de ales. Doar să renunțăm. Dar să renunțăm înseamnă moarte. Și nu vom accepta“.

Termină discursul ținut în fața jurnaliștilor români și iese afară. Mă duc după el și îl întreb dacă uciderea unor civili, printre care și copii, poate fi justificată prin „dreptul la libertate“.

Nassir Ibrahim caută o nuanță. „Lupta palestiniană trebuie să fie una etică. Eu nu justific uciderea copiilor și a civililor. Dar trebuie să înțelegeți că israelienii au venit peste noi. Dacă ar veni niște ocupanți la București, ce ați face? Desigur, sunt împotriva țintirii copiilor și a civililor.“

Apoi revine și mai mult.

„În ciuda acestui drept, de a folosi o armă, nu ăsta este cel mai important mijloc. Cel mai important mod de luptă este să rămânem în Palestina. Reacția este să rămânem aici, să rezistăm aici, în Palestina. Sub orice formă. Orice detaliu al vieții noastre este o rezistență“, mi-a răspuns profesorul de marxism.

În privința relației cu Israelul, acesta susține că „palestinienii nu cer ceva incredibil, ci vor implementarea rezoluțiilor ONU, respectiv Israelul să plece din West Bank, Gaza și Ierusalimul de Est.

Israelul controlează 78% din teritoriul palestinian și vrea și restul. A distrus soluția celor două state, ne confiscă pământul, a ocupat Ierusalim de Est. Și tot el vorbește despre pace.

Cea mai mare minciună din istoria Palestinei este conceptul de pace. O mare minciună. După 26 de ani de la Oslo, vă întreb: unde e pacea?“

Prin deșertul Iudeii, spre Marea Moartă

Plecăm din hotel la 1 noaptea, pe un drum ce urcă spre un deșert stâncos, acolo unde ne așteaptă ghizii noștri beduini. Suntem obosiți, după o zi de alergat prin Ierusalim, dar curiozitatea este energizantă. Atunci când beduinii ne întreabă dacă bem întâi un ceai și cei mai mulți dintre noi acceptă, o stare de nervozitate apare printre restul. Hai să plecăm mai repede, poate pierdem răsăritul.

Căci la capătul drumului pe care urmează să îl parcurgem prin deșertul Iudeii ne așteaptă această promisiune: un spectaculos răsărit dinspre Marea Moartă.

Dar în Palestina – și în lumea arabă – ceaiul este un ritual ce cu greu poate fi sărit. Și e și foarte bun, un minunat ceai negru cu mentă, fierbinte, dar răcoritor.

În fine, reușim să pornim pe un drum de peste zece kilometri, pe care-l acoperim mai repede decât ne-am imaginat.

Unii dintre colegii mei văd o dronă, israeliană, care ne însoțește cu o curiozitate pe care o găsesc, până la urmă, legitimă într-o zonă atât de tensionată. Ce caută 30 de persoane în deșert, noaptea?

Beduinii știu drumul cu ochii închiși. Aproape la propriu, pentru că dincolo de lumina lunii și a celor câteva lanterne, noi nu distingem nimic. Și liniștea e spartă doar de glasurile noastre.

La finalul drumului, realitatea e chiar mai spectaculoasă decât promisiunea. Suntem pe munte și în jos se deschide un hău de stânci, tăiate de o șosea neagră, ca un șarpe nesfârșit, iar dincolo de șarpe începe Marea Moartă, cu o crustă albă de sare și o apă aproape încremenită.

Soarele răsare la 5.30 dintre munți și ne amintește cât de mici și nesemnificativi suntem cu toate obsesiile noastre pentru lucruri pe care nu le deținem cu adevărat niciodată. Nici măcar pământul pentru care unii sunt gata să își dea viața.

Drumul înapoi îl facem în mașinile de teren ale beduinilor, care miros puternic a cămilă (sau a oaie, nu e nicio diferență), dar care, deși foarte vechi, se descurcă onorabil printre pietre. La un moment dat, calea ne-o taie tocmai o turmă de cămile, care pasc un fel de iarbă ce se ascunde în praf și pe care o văd doar ele.

Suntem fascinați, este întotdeauna fascinant să vezi animale libere, în mediul lor natural.

Ajungem la coliba lui Mohamed Abu Izmail, beduinul cu două neveste și 14 copii, dintre care cei mai mici aleargă peste tot printre oaspeți. Și cu multe, multe pisici.

Beduinii au pregătit cafea cu cardamon – toți palestinienii beau așa, spre disperarea mea – lipie, ouă fierte, brânză de cămilă, măsline. Lipia se dă prin ulei de măsline, apoi prin zatar, un condiment specific zonei, și se mănâncă așa cum e. O delicatesă, deși aflăm ulterior că e o mâncare a săracului pe acolo.

Ierusalimul, un subiect de neatins

Cel mai fierbinte punct al conflictului israeliano-palestinian și, prin extensie, al celui dintre Israel și lumea arabă vizează statutul Ierusalimului.

Autoritatea Palestiniană dorește ca viitorul său stat recunoscut unanim internațional să aibă Ierusalimul de Est drept capitală (acum, administrația centrală este la Ramallah). Israelul vrea ca întreg orașul, și partea de Est, și cea de Vest, să devină capitala sa oficială (acum e Tel Aviv).

Numai că, dincolo de miza politică, Ierusalimul are o miză religioasă care o face pe cea politică și mai complicată: este orașul fundamental al celor trei mari religii monoteiste ale lumii. Evreii, creștinii și musulmanii au aici locurile sacre ale începuturilor.

Templul din care a mai rămas doar Zidul Plângerii, Golgota și Biserica Sfântului Mormânt al lui Iisus, precum și moscheea Al Aqsa, de unde s-a înălțat la cer Mahommed, se află în acest oraș.

„Când e vorba despre Ierusalim, toți arabii sunt uniți. De la regele Arabiei Saudite, al Iordaniei, al Marocului, președinții de republică, toți sunt uniți în chestiunea Ierusalimului. Noi cerem terminarea ocupației israeliene, stabilirea unui stat independent palestinian în granițele lui 1967, cu Ierusalimul de Est drept capitală a sa“, ne-a declarat premierul palestinian Mohammad Shtayyeh.

De cealaltă parte, ambasadorul Israelului în România, David Saranga, a arătat, într-o întâlnire pe care am avut-o la București, că, deși politica oficială a guvernului israelian este pentru soluția celor două state, împărțirea Ierusalimului nu se poate face, din punctul lor de vedere.

„Când vorbim despre palestinieni, soluția celor două state este singura opțiune. Nu vreau să trăim toți într-un singur stat al israelienilor și palestinienilor. Avem religii diferite, avem culturi diferite, noi suntem liberali, ei sunt mai tradiționaliști decât noi. Iar aceasta este și poziția oficială a Israelului, e singura opțiune.

Dar când vorbim despre Ierusalimul de Est, separarea nu este o opțiune. Nu putem separa cartierele, sunt prea apropiate, aici trebuie să învățăm să trăim împreună“, a explicat David Saranga.

Acesta susține că este singurul compromis obligatoriu. „Dacă ei nu învață cum să trăiască cu israelienii, iar noi nu învățăm să trăim cu ei, vom avea două părți ale Ierusalimului, una prosperă și una săracă, care este Ierusalimul de Est. Ierusalimul este un microcosmos al conflictului“, a menționat diplomatul.

Căci, până când să se lămurească situația politică a Orașului Sfânt, orice călător poate vedea că există diferențe majore de civilizație între partea de vest, administrată de Israel, și Ierusalimul de Est, controlat tot de israelieni, dar cu o populație majoritar palestiniană.

„Nu am să spun ceva ce nu e adevărat. Ierusalimul este o chestiune diplomatică pe care trebuie să o rezolvăm cu Palestina și cu fiecare țară arabă. Am lucrat cu președintele Israelului, care s-a născut în Ierusalim și pentru care cel mai important subiect a fost cum să construim poduri între palestinieni și israelieni în acest oraș, vă pot spune că discutăm despre chestiunea aceasta tot timpul.

Președintele și toți din Israel spun că trebuie să căutăm căi de a îmbunătăți viața palestinienilor din Ierusalimul de Est. O facem și acum, dar nu suficient“, a menționat David Saranga.

Ambasadorul dă vina și pe palestinieni pentru nivelul scăzut de trai din oraș și le propune tocmai soluția pe care majoritatea nu vrea în prezent să o accepte cu niciun preț: cetățenia israeliană.

„Fiecare palestinian din Ierusalimul de Est care vrea să devină cetățean israelian o poate face. Din acel moment, primesc toate beneficiile unui israelian.

Dar 98% dintre ei nu vor să o facă.

Există zone în Ierusalimul de Est care arată într-un mod similar celebrului cartier Primăverii din București. Pentru că oamenii plătesc taxele și poliția poate face ordine.

Dar există zone în care poliția israeliană nu poate intra. Pentru că îi este teamă. Dacă poliția nu poate intra acolo, cum ar putea intra mașinile care iau gunoiul să intre acolo? Pentru că ei nu ne lasă să intrăm în acele zone“, a susținut David Saranga.

Diplomatul afirmă, pe de altă parte, că nici soluția celor două state nu poate fi aplicată în acest moment, deși Israelul ar fi interesat.

„Cine reprezintă Autoritatea Palestiniană? Abbas are controlul doar în West Bank. În Gaza, nu poate intra, nu are control. Este în război cu Hamas.

Să negociăm soluția celor două state cu Abbas? Dar el nu are control asupra Gaza, iar problema pe care o avem acum este că atacurile vin din Gaza, rachete, grenade, baloane cu foc.

Negociem, după ce ei preiau controlul în Gaza. Ei negociază un guvern palestinian unit de șase ani. Fără succes.

Hamas a început să penetreze West Bank, este puternic în interiorul universităților, căci liga studenților de la Universitatea Berzeit este controlată de Hamas“, a afirmat ambasadorul Israelului.

Cât privește coloniile ilegale pe care Israelul continuă să le extindă în West Bank, în ciuda protestelor internaționale, David Saranga afirmă că acestea pot fi retrase în orice moment dacă se ajunge la un acord între cei doi parteneri.

„În momentul în care înțelegem că vom avea un partener de partea cealaltă, vom fi dispuși la multe concesii. Când, în trecut, a trebuit să abandonăm coloniile pentru a ajunge la pace, am făcut-o. Am făcut-o cu Egiptul, am lăsat în urmă orașe gata construite. Au fost israelieni mutați din Peninsula Sinai în Israel.

Când am decis să ne retragem din Gaza, am destructurat toate coloniile și le-am adus în Israel. Aceste colonii nu sunt un obstacol pentru pace“, a afirmat ambasadorul.

În fine, acesta este de părere că palestinienii greșesc când taie orice punte de legătură cu SUA.

„Când americanii au recunoscut Ierusalimul drept capitala Israelului, palestinienii au tăiat canalele de comunicare cu SUA. Nu poți tăia canalele de comunicare cu americanii. De ce? Pentru că sunt americanii. Nu poți face asta. Este infantil să te superi pe ei. Americanii sunt singurii care pot media conflictul. Ce am învățat în manualele de diplomație? Hai la masa negocierilor, să vorbim“, a susținut David Saranga.

___

Fotografiile din acest articol aparțin Newsweek România

___