O analiză a universităților românești în funcție de tipul denumirii acestora, realizată de către lectorul univ. dr. Mihai Stelian Rusu, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, arată că dintre cele 101 instituții de învățământ superior din România, 47 au în titulatură numele unei personalități, iar 19 fac trimitere, în titulatura lor, la valori sociale și aspecte simbolice (de ex: Universitatea „Sapientia” din Cluj-Napoca sau Universitatea „Agora” din Oradea), la identități regionale și localizări geografice (de ex: Universitatea de Vest din Timișoara sau Universitatea „Transilvania” din Brașov) și la date comemorative din tradiția istorică națională (Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia).
Celelalte 35 universități poartă fie denumiri generice (de ex: Universitatea din București), fie conțin în titulatura lor specificul educațional (de ex: Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova).
„Ceea ce frapează este faptul că nicio universitate românească nu poartă numele unei femei. Toate cele 47 de universități cu denumiri eponime celebrează realizările și cultivă memoria unor bărbați.
Este de subliniat și faptul că, cu puține excepții, personalitățile masculine care dau numele lor universităților sunt «marii bărbați» ai neamului: voievozi și oameni, sau mai bine zis bărbați, de stat (Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Regele Mihai, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu etc.), bărbați de litere și arte (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, George Bacovia, George Enescu, Constantin Brâncuși), bărbați ai cunoașterii și științei (Carol Davila, Henri Coandă, Ion Mincu, Iuliu Hațieganu)”, a descoperit Mihai Stelian Rusu.
Femeile lipsesc cu desăvârșire din acest peisaj al învățământului superior românesc pentru că denumirile de instituții servesc la instituționalizarea unui panteon de eroi celebrați social în care sunt personificate valorile culturale și politice ale unei comunități, a declarat cercetătorul pentru Newsweek România.
„Or istoria României, ca și a altor state de altfel, a fost conjugată la masculin: în primul rând, din considerente ce țin de rolurile de gen (norme culturale care reglementează ce trebuie să facă și cum trebuie să se poarte un bărbat, respectiv o femeie), bărbații au fost cei care au construit, prin faptele lor de arme și acțiuni politice, statul național român în decursul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.
În al doilea rând, din rațiuni comemorative, acești „eroi ai neamului” au fost cei care au ajuns să formeze panteonul de figuri istorice care dau numele instituțiilor de învățământ, dar și principalelor bulevarde și piețe din orașele românești. Pe scurt, faptul că nicio universitate din România nu este denumită după o femeie este expresia inegalității de gen și a excluderii femeilor din viața publică, fapte istorice care sunt acum reproduse și perpetuate pe plan simbolic prin comemorarea exclusivă a bărbaților”, a precizat Mihai Stelian Rusu.
Doar 5% din școli poartă nume feminin
Un alt studiu, al aceluiași cercetător arată că nici în învățământul preuniversitar situația nu e mai bună, căci doar 5% dintre școlile din România poartă numele unor femei din cele aproximativ 3,000 care sunt numite după o persoană.
„Amploarea dominației masculine și a inegalității de gen devine cu adevărat vizibilă dacă analizăm cum stau lucrurile nu doar în vârful iceberg-ului reprezentat de cele 101 instituții de învățământ superior, ci examinăm situația la nivelul structurilor care alcătuiesc sistemul de învățământ preuniversitar.
În România, există actualmente aproape 20,000 de școli (școli primare, gimnaziale, licee) din care aproximativ 3,000 poartă numele unei persoane.
Într-un studiu pe care l-am publicat în 2019 în revista Political Geography, am constatat că sub 5 la sută sunt numite după femei”, a menționat cercetătorul.
Mihai Stelian Rusu consideră că, pe lângă faptul că femeile sunt în mod dramatic subreprezentate, și mai frustrant este că faptul că cele e care sunt totuși prezente în acest „panteon de figuri demne de a da numele lor unor instituții de învățământ” sunt incluse nu ca femei autonome, care și-au câștigat dreptul cultural de a face parte din elita istorică a națiunii.
„În schimb, multe dintre acestea sunt comemorate pentru că sunt mamele, soțiile, fiicele sau chiar iubitele unor bărbați celebri pe plan politic sau cultural (de ex: Oltea Doamna, Elena Cuza, Iulia Hașdeu, Veronica Micle,). Acest fapt nu face decât să subordoneze femeile la un rol inferior, acela de suport al bărbatului.
Rațiunile pentru această stare de fapt sunt aceleași cu cele pentru care nicio universitate nu are în titulatura sa numele unei femei: până nu demult, femeile au alcătuit „al doilea sex” într-o societate patriarhală aflată sub dominația masculină.
Cu foarte puține excepții, excluse fiind din spațiul public și ținute captive în sfera domestică, femeile nu au putut „face” istoria care este astăzi comemorată în denumirile de școli, străzi și instituții publice”, a precizat cadrul universitar din Sibiu.
Un nume de femeie pentru o stradă, un amfiteatru, o facultate, un spital, un chip de femeie pe o monedă?
Situația a fost confirmată și de către Mihaela Miroiu, profesor de științe politice în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrație Publică din București.
„Prin cutumă, reflex cultural și faptul că deciziile importante în universități sunt luate de către bărbați (rar și de către femei) fără cultură feministă. Reflexul, bazat pe tradiție istorică, este acela că bărbații sunt ctitori ai științei, culturii, istoriei”, a declarat Mihaela Miroiu pentru Newsweek România.
Profesoara are și o explicație concretă, pornită din istorie, pentru faptul că nici o universitate și atât de puține școli au nume de personalități feminine.
„Femeile se educă în același tip de școli ca și bărbații doar din anii 50 ai secolului trecut. Majoritatea formelor de învățământ le-au fost interzise. Chiar și știința de carte.
În 1900, în Regatul Român, de exemplu, 92% dintre femei erau analfabete. Cum nu au avut acces la carte sau la diferite domenii, nu au avut acces la profesii calificate, ca să nu spun, înalte. Ele au ajuns să studieze doar prin excepție, uneori miraculoasă, în genere în afara României.
Când s-au întors nu au avut loc în învățământul superior, cercetare, avocatură, medicină chiar. Prin urmare, probabilitatea de a avea femei faimoase pentru știința lor sau prin participarea lor la politică a fost extrem de mică. În ultimii 70 de ani lucrurile s-au mai schimbat. Rezultatele nu se pot vedea decât pentru ultimii 40-50 de ani.
Dar și acelea sunt nespectaculoase fiindcă mereu au fost și sunt împinse la baza piramidei importanței cam în oricare domeniu. Nu neapărat deliberat. În genere prin misoginism de-a dreptul inconștient: ideea multimilenară că femeile sunt sexul inferior a intrat în metabolismul cultural.
Iar acum, când încep să se manifeste femei remarcabile în diverse domenii, ele nu au murit încă (slavă Domnului!), iar dacă mor, reflexul tinde să rămână. Un nume de femeie pentru o stradă, un amfiteatru, o facultate, un spital, un chip de femeie pe o monedă?
Nici măcar nu se gândesc că ar putea să apară, chiar și în lumea noastră în care majoritatea absolvenților de învățământ superior sunt femei”, a precizat Mihaela Miroiu.
Totuși, există femei care ar merita să fie incluse în numele unei universități, cum ar fi Regina Maria, Monica Lovinescu sau mai recent Doina Cornea.
Nici în comunism nu era mai bine
Lucrurile nu stăteau mai bine nici înainte de 1989, arată atât profesoara de la SNSPA, cât și lectorul de la Universitatea din Sibiu.
„În sensul simbolisticii și prețuirii, în niciun caz. Dovada este aceea că nu a fost nevoie să se schimbe denumiri de străzi sau de instituții care purtau nume de femei.
Cu o excepție ineptă: Schimbarea, în București, a numelui Bulevardul Ana Ipătescu cu cel de Bulevardul Lascăr Catargiu”, a menționat Mihaela Miroiu.
Comunismul, în cei aproape 50 de ani de existență în România, nu a fost egal cu sine nici în privința relațiilor de gen.
„Chiar dacă egalitatea ca principiu fundamental a fost proclamată și în privința raporturilor dintre femei și bărbați, regimul comunist a perpetuat în bună măsură dominația masculină. În primii ani de după instituirea Republicii Populare Române (R. P. R.) și a reformei educației din 1948, autoritățile comuniste au fost mai interesate să șteargă urmele trecutului prezente în toponimia școlară decât să promoveze denumiri de femei.
Astfel, după 1948, aproape toate școlile au fost rebotezate în numere (de ex: Colegiul Național «Matei Basarab» din București a devenit Școala medie de băieți nr. 2 iar Colegiul Național „George Coșbuc” din Cluj-Napoca a fost redenumit Liceul de fete nr. 1)”, a arătat și Mihai Stelian Rusu.
De la mijlocul anilor 60, pe fondul îndepărtării de U.R.S.S. și a recuperării tradiției naționale, școlile și-au recăpătat identități nominale.
Multe dintre acestea au fost redenumite după figuri de eroi care corespundeau ideologic atât imperativului socialist (luptă de clasă, emancipare socială) cât și celui național (tradiția românismului) (de ex: Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Mihail Kogălniceanu etc.). Cert este că femeile au continuat să ocupe un loc marginal și în timpul regimului comunist.
Numele s-au schimbat după 1989. Degeaba
O analiză statistică pe care am făcut-o asupra colegiilor de tradiție din România a arătat că jumătate dintre acestea și-au schimbat denumirea după 1989 (89 dintr-un total de 182 de colegii centenare sau cu o istorie de aproape un secol).
Procentul de 50% este unul într-adevăr substanțial, însă este de presupus că acesta se diminuează pe măsură ce coborâm de la nivelul colegiilor cu tradiție centenară la licee și școli gimnaziale și primare (pentru care încă nu există analize întemeiate în date concrete).
„Cu privire la schimbarea denumirilor colegiilor după comunism, am identificat două strategii de redenumire a acestora: o primă categorie de școli a revenit pur și simplu la denumirile interbelice, de dinainte de comunism, probabil în încercarea de a se ancora în tradiția istorică a liceului și de a pune între paranteze experiența comunistă.
O altă categorie a recurs la o strategie inovativă, de „reinventare a tradiției”: aceste școli și-au ignorat vechile denumiri și s-au reinventat pe plan identitar asumându-și denumiri care nu aveau nicio legătură cu numele pe care le-au purtat în perioada interbelică”, a declarat Mihai Stelian Rusu, lector la Facultatea de Științe Socio-Umane Departamentul de Asistență Socială, Jurnalism, Relații Publice și Sociologie.
Pentru prima categorie un exemplu este actualul Colegiu Național „Elena Cuza” din București, care în perioada interbelică s-a numit „Elena Doamna”, iar în comunism „Școala Pedagogică nr. 2”. În schimb, Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova își are originea în Pensionatul de fete Lazaro-Otetelișanu înființat în 1833. În timpul comunismului s-a numit „Școala medie nr. 3” iar după 1989 a devenit Liceul iar mai apoi Colegiul Național „Elena Cuza”.
Situația nu este, totuși, specifică doar României, nu reflectă un „excepționalism românesc”.
„Femeile sunt subreprezentate ca pondere în nomenclatoarele stradale în toate marile orașe pe care le-am analizat. Constanța cu care acest principiu al subreprezentării femeilor este nuanțată doar de variații referitoare la ponderea exactă a femeilor în nomenclatura stradală: astfel, în București, femeile reprezintă 6% din totalul străzilor numite după persoane; în Paris, Roma și Viena avem între 7 și 8%; în Varșovia procentul urcă la 11% iar în Hamburg este 14%”, a precizat Mihai Stelian Rusu.
Mihaela Miroiu arată că, într-adevăr, situația se repetă și în alte țări. Cu o excepție.
„Vă spun unde este situația cu totul diferită în Europa. În Țările Scandinave. Acolo este un rai al dreptății de gen, reflectat și în prețuire și simboluri”, a arătat Mihaela Miroiu.
Cum s-ar putea schimba situația?
În primul rând, femeile trebuie să ceară și proiecteze schimbarea, a menționat Mihaela Miroiu.
„În al doilea rând, bărbații umaniști și democrați trebuie să le fie solidari în aceste cereri. Altfel nu se schimbă nimic. Dacă femeile tac, atunci ele par că acceptă starea de fapt. Dacă nu se găsesc bărbați solidari, nu vor schimba nimic, fiindcă în cea mai mare măsură puterea este la ei”, a precizat profesoara de la SNSPA București.
Problema discriminării de gen a femeilor în toponimia urbană a început să facă obiectul unor campanii de conștientizare și reparare în mai multe țări și orașe occidentale.
„În acest sens, organizații feministe din mai multe orașe europene au subliniat faptul că femeile sunt cvasi-invizibile în denumirile străzilor. Confruntate cu acest fapt, o serie de municipalități au adoptat politici pentru redresarea parțială a acestei inegalități. Spre exemplu, în Paris autoritățile locale au luat decizia ca 75% din noile denumiri atribuite străzilor să onoreze femei. Și mai angajate în această direcție s-au dovedit a fi autoritățile locale din Valencia, care au decis ca patru din cinci (80%) denumiri nou atribuite să poarte numele unor femei.
O politică similară poate fi adoptată și de autoritățile locale din orașele românești.
Desigur, o astfel de politică ar avea ca urmare faptul că, deși ar multiplica numărul străzilor numite după femei, să adâncească marginalizarea acestora în toponimia urbană, în condițiile în care noile străzi botezate după femei ar urma să fie localizate la periferia orașelor.
În privința școlilor, situația reclamă o abordare diferită, întrucât nu avem de-a face cu o expansiune a rețelei de unități de învățământ similară cu cea a infrastructurii stradale. Aici o soluție ar putea consta în redenumirea unei părți din cele mai bine de 15,000 de școli care au titulaturi generice și/sau denumiri numerice (de ex: Școala gimnazială nr. 1) după personalități de sex feminin.
Important este însă ca denumirile astfel atribuite să nu celebreze un model de feminitate subordonată bărbatului (de tipul Doamna Oltea, mama lui Ștefan cel Mare sau chiar Regina Maria, soția lui Ferdinand I), ci femei autonome care s-au remarcat pe cont propriu în diverse zone de activitate (de ex: Sofia Nădejde)”, a menționat și Mihai Stelian Rusu.
