Unul dintre subterfugiile prin care mulți dintre români, în special tinerii, încercau să-și facă viața mai ușoară în comunism era obținerea buletinului cu domiciliul în marile orașe, cu precădere în București. În ultimele decenii ale dictaturii lui Ceaușescu, acest pașaport pentru cei din provincie era interzis de către organele PCR. Așa au apărut căsătoriile fictive mai ales între absolvenții cu studii superioare, în special din domeniul umanist.
Stagiatura obligatorie de trei ani, pe care profesorii, medicii, economiștii erau obligați să o parcurgă la sute de kilometri distanță de familiile lor, a născut acest subterfugiu al căsătoriilor fictive contra unor sume substanțiale de bani pe care doritorii de buletin de București le plăteau celor care locuiau în Capitală.
Teama de stagiul obligatoriu i-a determinat pe unii studenți din ultimul an de facultate să rămână repetenți cu bună știință, sperând că regimul va deschide orașele. Doar căderea dictaturii le-a împlinit visul.
După aderarea României la Uniunea Europeană, căsătoriile fictive au devenit din nou o practică, de data aceasta fiind afaceri prospere ale unor grupări de crimă organizată. Membrii acestor clanuri mafiote racolează femei, de regulă din România și Bulgaria, promițându-le locuri de muncă bine plătite în țări occidentale.
Odată ajunse în țara respectivă, femeile racolate sunt obligate să se căsătorească fictiv cu rezidenți cărora le-a expirat permisul de muncă sau de studii sau cu azilanți care vor să obțină pașapoarte europene. Câștigul unei astfel de afaceri este de câteva mii de euro.
Un scandal legat de aceste practici a izbucnit anul trecut în Cipru, când mai multe femei din România au fost arestate și expulzate în țară. Legislația română nu prevede sancțiuni pentru căsătoriile fictive. Și nici pentru divorțurile fictive, practicate pe scară largă în rândul infractorilor, care, pentru a-și pune la adăpost averile ilicite, „renunță“ la toată agoniseala în favoarea soției/soțului. E drept că divorțurile fictive sunt imposibil de dovedit de către organele de anchetă.
Toată lumea știe de astfel de înșelăciuni pe față, dar nimeni nu poate face nimic. Rămân subiecte de șuetă și doar atât.
Cu un ochi la mireasă și cu celălalt la plicul cu bani
Despre căsătoriile reale, despre nunțile „cu dar“ este plină presa din România. Desigur, atunci când subiecții sunt VIP-uri sau progeniturile acestora. De pildă, la nunta mezinei lui Traian Băsescu, pe atunci președintele României, au participat peste 800 de invitați. Socrul mic i-a făcut pe plac Elenei și a organizat petrecerea la Palatul Snagov. Presa a estimat la vremea respectivă că mezina președintelui și ginerele acestuia au câștigat peste un milion de euro.
Dar nici chiar nunta ca-n povești a Elenei Băsescu nu le-a eclipsat pe multe altele organizate de nomenclatura romilor, de la împărat, rege ori bulibașă la alți romi, fără titluri, dar plini de bani. Rochii de mireasă de mii de euro, salbe cu cocoșei, limuzine, trăsuri cu mai multe perechi de cai cu care defilează mirii și, desigur, cei mai renumiți maneliști.
Au fost cazuri în care poliția a oprit circulația pe unele străzi, pe care romii făceau paradă în limuzinele lor. Aceasta e imaginea multor nunți ale romilor cu stare, care insultă sărăcia a sute de mii de confrați.
Nunțile au devenit de la an la an o afacere. Restaurantele sunt închiriate cu un an înainte, la fel și muzicanții. Pentru lista invitaților se lucrează din vreme, socoteala fiind foarte simplă: mai întâi numărul rudelor, apoi al celor care sunt „datori“ să participe la eveniment. De ce sunt aceștia „datori“? Pentru că și ginerele, mireasa ori socrii au onorat invitația celor dintâi la vremea respectivă.
Să nu minimalizăm bucuria petrecerii ca atare. Nuntașii se veselesc, se întâlnesc unii cu alții poate după ani de zile – amintiri, voie bună, muzică, dans, mâncare și băutură din abundență. Vine însă și cealaltă față a monedei, darul. Desigur că plicul cu bani al rudelor sau prietenilor e mai consistent decât al celorlalți meseni. Însă dintre aceștia, unii sunt obligați să se împrumute pentru a fi „în rândul lumii“.
Pandemia provocată de COVID-19 afectează sute de mii de tineri care vor să se căsătorească. Mai exact, afectează organizarea nunților cu sute de invitați și, implicit, câștigurile mirilor și restaurantelor. Măsurile luate de autorități nu interzic cununiile religioase, dar limitează drastic, ca și anul trecut, numărul participanților. Presiunile patronilor de restaurante asupra guvernului sunt uriașe.
E de înțeles, dar nu e de acceptat. Între viață și moarte trebuie totuși să aibă prioritatea viața. Sau șansa la viață. Lucru pe care nu îl înțeleg nici patronii de restaurante, dar nici preoții și ierarhii Bisericii, dintre care cel mai răzvrătit este arhiepiscopul Tomisului Teodosie Snagoveanul, pe care BOR îl lasă să zburde în voie.
Pe de altă parte, doi tineri care vor să își lege destinul o pot face și fără alai. Slujba religioasă e aceeași, fie când biserica e plină, fie când sunt prezenți doar câțiva însoțitori ai mirilor.
E aici o altă problemă care nu are nimic de-a face cu pandemia. Anume, cât de important, cât de pătrunzător în suflet este serviciul religios în raport cu latura materială a căsătoriei care a devenit o afacere.
Rugăciunea are aceeași putere spirituală și în biserică, și acasă ori în orice loc unde poți îngenunchea și îți poți face cruce.
