Ofensiva împotriva libertăţii românilor, lansată în UE de Eugen Teodorovici, trimite la esenţa crizei care zguduie ţara şi care, aflată într-un teribil cerc vicios, pare să reclame soluţii cu totul insolite. Că regimul Dragnea nu le găseşte decât pe cele mai contraproductive ţine de însăşi natura lui.
Dacă România Mare a fost, aşa cum am reliefat în eseul „Tristeţea unui centenar ratat", opera voinţei de unire a românilor de toate etniile şi confesiunile, cum e ţara în prezent, de ce este aşa şi cum va fi de acum încolo? Pe moment, România e un spectacol al polarizării şi dezbinării.
Ţara se tot micşorează, divizându-se între una care, sastisită de nelibertate şi nedreptatea refeudalizării emigrează şi dispare, pierzându-se treptat în vest. O altă Românie, angrenată într-o revoluţie antimeritocratică, devine astfel, demografic, un ciot tot mai mic, fiind totodată scena frustrărilor şi a unei ample migraţii interne spre marile oraşe, precum şi a unei revoluţii paşnice tot mai puţin capabile să umple străzile şi să mobilizeze opoziţia politică.
În consecinţă, România profundă se goleşte. Iar cealaltă alunecă, irepresibil, spre totalitarism. Ne putem lamenta cât vrem. A ignora realităţile n-are cum opri degringolada. Nici fatalismul, nici onirismul nu ajută. Mai de folos ar fi o analiză riguroasă. Care să ţină seama, între altele, de faptul că, din România care pleacă, nu se mai întoarce decât o minoritate, având perpetuu fuga la picior. Când va simţi că lucrurile se înrăutăţesc ireversibil între Carpaţi şi Teleorman, aceşti oameni cu alternative îşi vor lua lumea în cap din nou. Dar de ce pleacă oamenii? Din sărăcie lucie?
Nu tocmai. Chiar dimpotrivă. Cei prea săraci n-au timp şi forţă pentru o emigrare. Cum n-au nici pentru a se răscula. Pleacă din deziluzie cruntă şi pentru că îi ademeneşte o speranţă de ameliorare relativ rapidă, iar emigrarea li se pare cea mai fezabilă revoluţie, în stare s-o substituie pe cea sângeroasă, confiscată, din decembrie 1989. În "Adepţii fanatici", Eric Hoffer, un gânditor american analizând persuasiv fenomenul extremist şi revoluţionar, atrăgea atenţia asupra caracterului "interşanjabil al mişcărilor de masă". Hoffer evidenţia, în context, înrudirea religiilor politice globale, de felul comunismului, sau nazismului, cu mişcările de masă religioase, naţionaliste şi sociale, precum şi cu apariţia, şi ea revoluţionară, a creştinismului.
Potrivit lui, migraţia nu e, adesea, altceva decât o mişcare de masă, revoluţionară. Cea românească e alimentată nu doar de o funciară mefienţă în autorităţile politice, naţionale şi religioase româneşti, de neîncredere în capacitatea democraţiei de a se redresa şi a revoluţiei paşnice a unor mişcări ca #rezist de a învinge. O hrăneşte şi speranţa unei grabnice ameliorări a condiţiei românului prin emigrare.
Dinamismul acestei a treia revoluţii româneşti, pe lângă cea antimeritocratică şi a celei paşnice, interne, nu slăbeşte cu timpul, ci, paradoxal, se întăreşte pe măsură ce ia amploare. Pentru că goleşte de rezistenţi o ţară tot mai precar, mai insolent, incompetent şi arogant condusă de regimul catastrofal care le-a demolat românilor şi egalitatea în faţa legii şi şansa la o şcoală, la o economie, finanţe, spitale şi o infrastructură moderne.
Trezirea din iluziile ultimelor decenii, pe fondul dezamăgirilor provocate de PSD în toate sferele vieţii publice, impulsionează de asemenea, masiv, migraţia. Aici începe şi se termină un cerc vicios. Plecarea oamenilor goleşte visteria ţării, lăsând cleptocraţiei prea puţin de furat. Motiv pentru care segmente tot mai numeroase de români rămaşi sau plecaţi se văd din ce în ce mai hăituiţi fiscal.
Înainte ca sărăcia lucie să bătă la uşă, protestatarii reacţionează cum pot. Dau bir cu fugiţii, anemiind rezistenţa. Ceea ce reduce şansele paşnicei revoluţii interne de a repune ţara pe linia de plutire. În consecinţă, i se dă represiunii, susţinute de mijloace tehnice din ce în ce mai sofisticate, posibilitatea de a deveni tot mai eficientă. Ceea ce îi îndeamnă şi pe alţii să-şi ia lumea în cap.
Aşa se face că, prea puţin sensibilă sau chiar indiferentă la neajunsuri occidentale ca islamizarea, ascensiunea populismelor şi laşitatea faţă de Rusia, revoluţia migraţiei spre Apus ia proporţii. Ceea ce amplifică criza privării de sclavi necesari oligarhiei teleormănene. Ceea ce-i determină pe mai-marii regimului, alertaţi de perspectiva de a rămâne singuri într-o ţară devalizată, să propună limitarea celor mai importante libertăţi dăruite românilor graţie aderării la NATO şi UE.
Or, înainte de a reinstaura, comunist, controalele la graniţe, autorităţile dâmboviţene au intervenit pe lângă cele europene. Eugen Teodorovici a admis că a abordat în UE chestiunea limitării validităţii "permiselor de muncă" româneşti şi, nu mai puţin scandalos, a retragerii lor "după cinci ani".
Incomensurabila ignoranţă a unui ministru ridicol, a cărui incompetenţă nu e egalată decât de neştiinţa din pricina căreia pare că n-are habar că românii, membri ai UE, n-au nevoie de permise de lucru, l-a împins să dea frâu liber instinctului său totalitar, parte inextricabilă a ADN-ului PSDist.
Ceea ce e una. Cu totul alta că, în loc să rezolve ceva, asemenea propuneri de stopare, prin revenirea la şerbie, a brain-drainului care exsanguinează România a panicat segmentul cel mai energic, tenace şi harnic al comunităţii, determinându-i şi pe unii dintre cei mai patrioţi să vrea s-o ia la picior înainte de a fi prea târziu.
Că neajunsul migraţiei nu e pur românesc, ci afectează, ce-i drept mai blând, şi restul Europei răsăritene, precum şi faptul că mulţi sunt frustraţi nu doar de cleptocraţii români şi moldoveni, ci şi înfricoşaţi de tot mai belicoasa Rusie a lui Putin, care susţine din răsputeri, propagandistic, regimurile penalilor de la Bucureşti şi Chişinău, nu schimbă situaţia decât marginal.
În schimb, sporeşte dinamismul fenomenului. Şi îl accelerează. Dar e oare fără leac? Făurirea României Mari ne-nvaţă altceva. O reliberalizare credibilă şi reunificarea în spirit civic, democratic, interetnic, interconfesional şi prooccidental, precum şi întoarcerea la cinste, decenţă şi onoare, deci la valori complet abandonate de regimul Dragnea, l-ar mai putea, eventual, frâna.
S-ar rupe astfel cercul vicios şi s-ar ieşi din agonia actuală. Dar e greu de crezut că România tiraniei, a contrarevoluţiei antimeritocratice, a obscenităţii publice şi a nelibertăţii e dispusă să facă un pas în spate, care să permită redresarea celorlalte două Românii.
Nici organizarea unui sustenabil şi eficient front unit al rezistenţei interne şi al diasporei, apt să scoată ţara din pericolul metastazelor, în care a aruncat-o PSD, nu pare foarte plauzibilă.
Divizarea României, fărâmiţarea şi împuţinarea ei riscă, prin urmare, să continue în ritm alert. La acest Centenar mă tem că, dincolo de o apartenență tot mai puţin trainică la NATO şi UE, n-avem de sărbătorit mai nimic.
(Comentariu de Petre M. Iancu pentru Deutsche Welle)
