Pierdut și găsit, un documentar despre sărăcie în mijlocul Americii

Cineastul Bing Liu ar prefera să nu i numeşti documentarul „un Boyhood/ 12 ani de copilărie al filmelor cu skateri“, cum l-a descris un titlu din Indiewire. Nu că nu are cel mai mare respect pentru Richard Linklater, regizorul lui Boyhood (lui Liu îi place în mod special filmul lui din 1990, Slacker); doar că această comparaţie nu face decât să „accentueze aspectul temporal din Minding the Gap“. Asemeni lui Linklater, Liu şi-a filmat subiecţii pe parcursul unor ani (4, departe de cei 12 din Boyhood), dar, spune el grijuliu, „am vrut să obţin ceva mai proaspăt din punct de vedere emoţional şi tematic“.

Este maniera politicioasă a lui Liu de a spune că filmul lui – care a avut premiera la festivalul de film Sundance şi a apărut în cinematografe şi pe Hulu pe 17 august – nu are nicio legătură cu nostalgia aceea în tonuri de roz evocată în peliculele lui Linklater, care deseori face apel la scenarii despre maturizare.

Filmul lui Liu urmăreşte doi tineri skateboarderi zbuciumaţi, Keire, de 17 ani, şi Zack, de 23, din oraşul natal al regizorului, Rockford, Illinois. 

Rockford era pe vremuri cel de-al doilea oraş ca dimensiuni al statului, dar, asemenea multor oraşe din Rust Belt (în traducere Centura Ruginii, termen peiorativ folosit pentru a descrie o regiune din Statele Unite unde, începând cu anii 1980, industria a intrat în declin – n.r.), a înregistrat, începând cu anii 1980, un declin rapid. 

După cum detaliază filmul, 47% dintre cei angajaţi aici câştigă mai puţin de 15 dolari pe oră şi, începând din 2010, populaţia a scăzut mai mult decât în orice alt oraş din Illinois.

Pe Keire şi Zack îi cunoaştem în timp ce patinează pe străzile pustii ale Rockford-ului. Keire, un tip blând şi deschis, încearcă să facă faţă morţii tatălui său şi faptului că e singurul afroamerican din gaşca lor de skateri. Îşi petrece ore întregi singur în casă, cu mama lui închisă în dormitorul propriu. Zack, carismatic şi ireverenţios, a fugit de acasă la vârsta de 16 ani şi este pe punctul să devină pentru prima oară tată cu prietena lui de 21 de ani, Nina. Cei doi petrec, beau şi fumează, încercând să se opună prezentului lor fără niciun orizont şi lipsei speranţei pentru un viitor mai bun.

La începutul filmului, Keire îi mărturiseşte lui Liu că tatăl său obişnuia să îl bată. „Plângeai“, îl întreabă Liu din spatele camerei. „Da, normal“, spune Keire. „Tu nu ai fi plâns?“. „Chiar am plâns“, spune Liu.

Regizorul de 28 de ani, după cum aflăm, are multe în comun cu personajele sale. Şi el a fost skateboarder şi a crescut în sărăcie. Intenţia lui Liu a fost să rămână în spatele camerei, dar, după aproximativ un an de când începuse filmările, Nina i-a mărturisit că Zack o lovea. Ulterior, Zack îi spune degajat lui Liu că tatăl lui „îi tăbăcea fundul“ când nu se purta cum trebuie. „Mi-am dat seama că sunt cicluri comportamentale ale generaţiilor“, spune Liu. „Şi am rezonat la lucrul acesta“.

BĂIAT ȘI BĂRBAT. Carismaticul Zack, în dreapta, cu Keire, în Rockford, Illinois, un oraș cu un declin puternic încă din anii 1980

Liu a sunat-o pe mama lui, Mengyue Bolen, care a emigrat din China când el avea 5 ani, şi a întrebat-o dacă o poate intervieva în legătură cu propriul său abuz, ca urmare a bătăilor încasate de la tatăl său vitreg. E singura dată când Liu – care a fost regizor, director de imagine şi co-editor al peliculei – a angajat personal suplimentar. 

Cu o cameră fixată pe mama lui şi una pe el, Liu o forţează să proceseze trauma prin care au trecut amândoi. „Am încercat să am conversaţia asta cu ea când a divorţat de tatăl meu vitreg, acum patru ani“, îmi spune Liu. „Dar nu dura niciodată mai mult de 15 minute până ce discuţia devenea prea dureroasă. Camera de filmat ne-a permis să purtăm, în sfârşit, o conversaţie“.

În mod asemănător, camera a devenit un soi de psiholog pentru Zack. Liu înregistrează pe peliculă meciuri de urlete între frecvent beatul Zack şi Nina, iar ea are o cicatrice pe care o atribuie uneia dintre loviturile sale. Mare parte din film, Zack neagă că o abuzează, dar, spre sfârşitul peliculei, îi spune lui Liu „Nu poţi bate femeile, dar, uneori, o panaramă trebuie pălmuită“.

„Lui Zack îi place să fie în centrul atenţiei“, spune Liu. „Eu şi camera mea am fost un soi de mediu pentru treaba asta, dar, cu timpul, lucrurile s-au schimbat“. Ulterior, când i-a arătat lui Zack filmul finalizat, Liu a văzut că avea lacrimi în ochi. Zack a fost uşurat fiindcă avea impresia că imaginea lui pe peliculă va fi mai rea de atât, spune Liu. „Am avut o conversaţie lungă. Nu a fost totul despre el, era vorba despre reacţiile lui la poveştile lui Keire şi a mea. L-am întrebat dacă vrea să schimbe ceva şi a zis că nu“.

În plus faţă de faptul că înregistrează pe peliculă vieţile unor oameni cu puţine şanse de mai bine din punct de vedere economic, Minding the Gap este un portret înduioşător al unor tineri bărbaţi care cresc în America de Mijloc într-un moment în care cultura populară nu le face sarcina deloc uşoară. La începutul filmului, Zack spune „Toată viaţa, societatea îţi spune «Fii bărbat. Eşti dur. Eşti puternic. Margarita e o băutură gay». Nu creşti gândindu-te că aşa eşti. Pur şi simplu acţionezi“.

La ultimele alegeri, Zack nu a votat, dar a fost un suporter al lui Donald Trump şi înţelegi cum s-a ajuns aici. El şi Nina sunt „bărbaţii şi femeile uitate“ la care făcea Trump apel în campania lui din 2016. „La început“, spune Liu, „am prezentat tot spectrul politic al lui Zack. A fugit din casa tatălui său deoarece îl considera prea conservator. Apoi, cu timpul, lucrurile nu au mers cum îşi imagina. I s-a stricat maşina. Aşteaptă declaraţia de impunere. Dă vina pe guvern – toate aceste lucruri s-au adunat şi înţelegi care sunt motivele deciziei lui de a-l sprijini pe Trump“.

În final, adaugă Liu, nu a făcut referire la opţiunea politică a lui Zack în film. „Ar fi distrus aerul acela de atemporalitate“, spune el. „Ar fi dat o nuanţă prea puternică celorlalte teme ale filmului“.

Liu nu a fost interesat să contribuie la potopul de expuneri condescendente ale ţării lui Trump şi nici nu a vrut să transforme Rockford-ul în „pornografie a sărăciei“. De la alegeri, spune el, „mass media a fost concentrată pe înţelegerea «clasei muncitoare albe». Chiar dacă sunt albi şi au salariu de albi, nu eticheta aceasta vor să o aibă oamenii din Rockford“. O astfel de clasificare, adaugă el, vine cu o „lipsă de empatie“ şi „lentila judecăţilor“.

După debutul filmului la Sundance, Zack a avut noroc. Un alt regizor i-a oferit rolul principal într-un film cu buget mic. Între timp, Nina are două servicii; ea şi Zack s-au despărţit, iar el plăteşte pensie alimentară pentru fiul lor de 4 ani. În cadrul unor proiecţii ale filmului, Nina s-a adresat supravieţuitorilor violenţei domestice.

Keire lucrează într-un magazin care vinde salată din Denver şi vrea să se mute în Phoenix cu prietena lui. Aproape de finalul Minding the Gap, Liu îi spune lui Keire „Fac chestia asta fiindcă am fost disciplinat fizic de tatăl meu vitreg şi nu am înţeles de ce. M-am recunoscut în povestea ta“. Keire este afectat vizibil. „Uau. Bingo“, spune el într-un final. „Nu aveam nici cea mai mică idee, frate. E super tare“.

Liu, care locuieşte acum în Chicago, a regizat un episod din serialul Starz America to Me/ America pentru mine (semnat de producătorul executiv al Gap, Steve James). Spune că se îndoieşte că va mai face un film atât de personal ca Minding the Gap. „Oamenii ajung la vârsta de 30 de ani fără să proceseze anii adolescenţei şi vârsta de 20 de ani, atunci când începi să pierzi cunoscuţi – fie că nu mai ţii legătura cu ei, fie că mor din cauza drogurilor sau se sinucid, lucru care se întâmplă des în Rockford“, spune el. „A fost o modalitate să mă asigur că nu cad în această capcană“.