Mersul lent al imunizării în Uniunea Europeană scoate la iveală un risc strategic: căutarea de soluții individuale în perioade complicate. Dacă acum se întâmplă asta, la ce să ne așteptăm în cazul unei ciocniri cu Rusia sau China?
La 10 martie, liderii instituțiilor europene lansau un șantier fără egal prin amploarea și ambiția obiectivelor sale, prin care ar urma să fie definită viitoarea arhitectură politică și socială a Uniunii Europene. Prin aceasta, șefa Comisiei revine la promisiunea mai veche, lansată chiar la preluarea mandatului, în toamna anului 2019. Dar puține dintre angajamentele luate atunci au putut fi puse imediat în aplicare.
Pandemia a schimbat totul, iar un an și jumătate mai târziu, Uniunea Europeană se trezește într-o cu totul altă lume.
Concluzia: cu Brexitul și Donald Trump, europenii înțeleseseră deja că trebuie să se redefinească. Acum, trebuie să o facă în noua lume post-covid-19.
În primăvara lui 2020, statele au acționat individual sau de-a dreptul antagonist în răspunsul lor inițial la criza sanitară.
Apoi, vara a adus câteva schimbări de bun augur. Statele au realizat o străpungere istorică prin acceptarea datoriilor comune cu care să finanțeze redresarea economică.
Și a fost adoptată, la propunerea Comisiei, o strategie comună de procurare a vaccinurilor, menită a evita o competiție între statele membre, în care, mai mult ca sigur, cele mai sărace s-ar fi văzut marginalizate. Scenariul cel mai sumbru posibil – un război intern pentru mult doritele doze – fusese evitat.
Cu alegerea lui Joe Biden ca președinte în Statele Unite, Europa privea cu optimism către perioada post-criză. Dar iată că noi semne vin să întunece orizontul.
Campania de vaccinare nu răspunde așteptărilor, dozele sunt prea puține, producătorii nu livrează în cantitățile promise. Planul de imunizare a populației, la nivel european, până în septembrie, rămâne unul asumat oficial, dar toată lumea vede cum se clatină.
Prin mărimea sa, Uniunea Europeană a putut impune prețuri rezonabile pentru doze, dar s-a dovedit un jucător greoi în comparație cu câteva state mai agile, care au aceptat mai ușor diferite condiții ale marilor companii și au fost de acord să plătească mai mult. Uniunea Europeană a pierdut ceva timp, dar nu neapărat din cauza Bruxelles-ului.
Comisia, într-adevăr, a negociat în numele statelor, dar ea nu a putut lua vreo decizie fără acordul lor și a fost mereu nevoie de timp până ce interesele să se alinieze.
Răspunsul la impasul vaccinării nu a fost mai multă solidaritate și coordonare între membri, ci soluții individuale.
Mai multe state membre ale Uniunii Europene au dat semne că părăsesc strategia europeană de vaccinare. Grupul Vișegrad și-a îndreptat privirile spre Rusia și China. Ungaria chiar a adoptat produsul rusesc Sputnik V și, într-un gest ostentativ, Viktor Orban s-a vacinat cu una dintre variantele chineze.
Austria și Danemarca au anunțat că vizează o înțelegere separată cu Israelul pentru vaccinuri din a doua generație. Și tot cancelarul austriac Sebastian Kurz a acuzat anumite state membre ale Uniunii Europene (UE), fără a le numi, că au negociat în culise „contracte“ cu laboratoarele, ceea ce contrazice obiectivul UE de a distribui echitabil vaccinurile în rândul statelor membre. Liderului de la Viena i s-au adăugat Bulgaria, Letonia, Slovenia şi Republica Cehă.
Comisia Europeană a răspuns că tocmai statele membre au decis să se îndepărteze de propunerea Comisiei prin adăugarea unei flexibilități care să permită și alte criterii pentru împărțirea dozelor, cum ar fi situația epidemiologică și nevoile de vaccinare ale fiecărei țări. Și tot statele pot reveni, dacă vor, la strategia inițială.
Și tot Ungaria amenință acum că nu va recunoaște certificatul european de vacinare dacă acesta nu va cuprinde și variantele rusești și chinezești.
În tot acest tablou, nu pot trece neobservate câteva coincidențe: avem de-a face fie cu state care, în 2015, s-au opus soluției europene în criza refugiaților, fie cu „frugali“ care au fost gata-gata să deraieze planul european de redresare post-criză.
Aceste comportamente ridică întrebări serioase asupra a ceea ce va urma. Dacă anumite capitale au reacționat în acest fel față de o strategie vaccinală care, fără a merge extraordinar, în prima parte, a asigurat o anumită stabilitate și echitate, cum vor reacționa în următoarele crize?
Cine va rupe rândurile când va fi vorba, de exemplu, de o ciocnire cu Rusia sau China, sau de un nou val de refugiați?
Sistemul european este unul fragil prin însăși construcția lui. În chestiuni strategice, o țară cu câteva milioane de locuitori poate să ia prizonieră întreaga Uniune Europeană – e suficient un simplu veto.
Poate că noua viziune asupra Europei va schimba asta.
