Pe de o parte, statuile lor mă copleșeau, în mintea mea acești oameni nu existaseră niciodată, cu slăbiciuni și păcate, apăruseră direct ca simboluri de neatins, ca zeii, icoane impecabile, despre care nu puteai vorbi altfel decât îți impuneau programa școlară și profesorii-predicatori.
Pe de altă parte, mă îndepărtasem complet de opera lor, tocmai pentru că îmi fusese impusă mai degrabă cu forța, în comentarii stupide, lemnoase, pe care trebuia să le învăț pe de rost.
Unele cărți nu le-am citit decât mult după terminarea liceului, ca o necesară recuperare. Ajunsesem la „performanța“ de a povesti Maitreyi lui Eliade, așa cum am făcut la bacalaureat, fără să fi citit un rând din acel roman.
Am mers în cimitirul Belu să văd cu ochii mei mormintele zeilor care-mi copleșiseră adolescența, să pun mâna pe pietrele funerare ale luceferilor literaturii române și să mă simt mai puțin copleșit: acești oameni au existat cu adevărat, nu au fost doar niște invenții ale unor profesori stupizi, al căror singur scop este să chinuie tineri de până-n 18 ani. Și din acel moment am putut să mă aproprii de o parte dintre scriitorii-canon.
România este la coada clasamentului UE în ceea ce privește lectura. 93,5% dintre români nu citesc nici măcar o carte pe an. În medie, un român citește o zi și jumătate pe an.
Numărul cititorilor care frecventează bibliotecile universitare românești s-a prăbușit, de la 592.000 de utilizatori activi în 2009, la 292.000 de utilizatori activi în 2016, așa cum a arătat Newsweek România în ediția anterioară.
Stăm mai prost și decât alte foste state comuniste. Iar această situație tristă a fost posibilă, în opinia mea, din cauza modului învechit, de tip învățare pe de rost, care te alungă de lângă cărți, care s-a practicat decenii la rând în școala românească.
Paradoxal, școala, locul unde trebuia să dobândim plăcerea de a cunoaște, ne-a alungat pe mulți dintre noi departe de carte.
Iar situația nu este valabilă doar la literatură. Chimia, biologia, fizica, istoria și geografia au fost predate cu o asemenea scorțoșenie și cu o atât de arogantă atitudine că au devenit detestate, ore de tortură teoretică. Deși sunt discipline superbe, care ar trebui să atragă elevii ca un magnet prin experimente interesante și un mod deștept de a le preda.
Savanții și profesorii români – majoritatea dintre ei, evident – își țin cunoștințele într-un turn păzit de un zmeu, în așa fel încât să nu ajungă la ele decât câțiva meritoși.
Provincialismul, gândirea de periferie a intelectualilor români îi împiedică să scrie pe înțelesul tuturor. Scorțoșii academici cred că e rușinos să vorbești pe limba celor care vor doar să știe, fără a-și dori să fie experți.
Lipsesc cărțile de popularizare a științei, lipsesc emisiunile în care fizica sau chimia să fie prezentată atractiv, lipsesc cursurile pentru toți (sau pentru tonți).
În Occident, există cu duiumul emisiuni tv în care tinerilor le sunt prezentate cele mai complexe noțiuni științifice într-un limbaj simplu, accesibil și celor abia inițiați.
Școala se face prin experiment, prin atingere, prin modelare, nu doar prin icoane pe care nu le poți șterge de praf.
Cultura trebuie coborâtă din turnul în care e ținută închisă. Știința trebuie coborâtă din turnul în care e ținută închisă.
Altfel, vom continua să ne plângem ipocrit despre faptul că românii nu mai citesc sau că sunt analfabeți funcțional.
Dar, dacă ne uităm la reacțiile de un elitism păgubos și pe alocuri fals care au existat la desemnarea Irinei Rimes ca ambasador al evenimentelor dedicate lui Brâncuși, va mai dura până când turnul va fi dărâmat și savanții vor coborî în piață, printre muritori.
