Lucrul ocolit aici, la fiecare operaţie pe caracter deschis, e adevărul. Adică exact valoarea care ar trebui să marcheze drumul omului prin viaţă. În locul lui se pune în joc un limbaj flauşat, doldora de platitudini şi – mai grav – de scorneli.
Nu s-a ostenit nimeni să spună de ce e preferabil să minţi decât să spui adevărul (sau măcar să taci) la mormânt. Şi nici n-ar putea s-o facă.
Obiceiul acesta cu rădăcini străvechi ni s-a înşurubat în minte şi a ajuns să treacă drept bună creştere, delicateţe sau tact.
Ne simţim obligaţi să însoţim relele palpabile pe care le comite răposatul cu un bine imaginar, rod al uşurinţei cu care aşternem elogii pe hârtie şi îngânăm clişee la microfon.
Ce vom face, aşa stând lucrurile, când se va săvârşi din rândul viilor Ion Iliescu? Vom merge cu el la „Nufărul“ pentru manevrele de înălbire şi-l vom restitui apoi opiniei publice pudrat cu toate fardurile jovialităţii tandre, ale căldurii de bunic (sau bunicuţă), ale recunoştinţei pioase?
N-ar fi de mirare, câtă vreme precedentul există. Ni-l amintim? Nu? Nici măcar aşa, puţin? Ia să vedem, Iulian Vlad vă spune ceva?
Ar trebui, mai ales celor care au avut de pătimit din cauza Securităţii lui Ceauşescu. Dar iată că există oameni pentru care Iulian Vlad merită mai degrabă monumente decât oprobriu.
Unul dintre ei, o doamnă care conduce o revistă, e de părere că fostul şef peste torţionari merită canonizat peste rând, în procedură de urgenţă, şi se declară topită de bunătatea lui legendară: „A fost un personaj solar, un personaj care avea o lumină a lui, un om deasupra timpului său, de o bunătate şi o generozitate incredibile, un făcător de istorie“.
Un alt cetăţean, patron de televiziune, licitează cu aerul că vorbeşte, şi el, cât se poate de serios: „A fost un mare român, a fost un mare profesor şi a fost un om de o bunătate pe care eu n-am mai întâlnit-o“. Insist, vorbim despre un general de securitate de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, nu despre Doina Cornea sau Alexandru Pesamosca.
Nu se ştie ce anume declanşează în noi reflexul de înnobilare postumă a unor inşi profund discutabili. Dar fenomenul e de găsit pe toate palierele. Ferparele din pagina de ziar o confirmă apăsat.
Odată cu cea din urmă respiraţie, răposatul trece din spaţiul răului în cel al binelui. Nu există, în ferpare, defuncţi respingători, mediocri sau măcar nesuferiţi.
Toate amintirile despre ei se scaldă în evlavie şi veselie. Mortul e, fără excepţie, un om exemplar, un bronz al dreptei cumpene, un simbol al mărinimiei şi al spinării necurbate.
Hoţul de maşini, şpăgarul de profesie, politicianul corupt, alcoolicul care-şi terorizează vecinii şi-şi snopeşte nevasta – toţi se metamorfozează în creaturi fără pată din chiar secunda despărţirii de lumea asta. „Hoaşca împuţită care nu mi-a lăsat nimic în testament“ devine, în pagina de ziar, „Neuitata noastră mătuşă, un ocean de înţelepciune şi blândeţe“.
Îmbălsămarea e și concretă, şi metaforică. Salonul de cosmetică atitudinală lucrează la foc continuu, fiindcă există multe canalii care trebuie promovate la rangul de (măcar) statuete.
Aşa e frumos şi creştineşte. Fericiţi cei făţarnici, căci veni-le-va şi lor rândul în salonul de chirurgie etică şi reparatorie. Vor intra acolo bălării şi vor ieşi nuferi.
Iar lumea le va purta amintiri duioase, chiar dacă au schingiuit destinele unor semeni fără apărare. Îşi vor dormi somnul de veci vegheaţi neîntrerupt de ipocrizia celor vii, generaţie după generaţie, secol după secol, ruşine după ruşine.
