Colapsul modelului economic german va avea reverberații majore în întregul spațiu al UE

DE Alexandru Lăzescu | Actualizat: 18.08.2022 - 16:17

Eșecurile birocrației bruxelleze în privința asigurării securității energetice și promovării tehnologiilor digitale, esențiale în competiția economică globală, și criza cu care se confruntă cea mai importantă economie de pe continent pun Europa într-o situație deloc de invidiat.

SHARE

La sfîrșitul anului 2021 datoria publică globală ajunsese la suma colosală de $303 trilioane. Sumele pompate de guverne în perioada pandemiei, cînd s-a exagerat mult și cu restricțiile inutile și cu așa numiții „bani din elicopter” trimiși celor care stăteau acasă, ceea ce între altele a distorsionat și piața muncii, au explodat pur și simplu datoria globală care a crescut între 2020 și 2021 cu 25 de procente, de la $226 trilioane la $303 trilioane. Și cu siguranță aceasta va crește semnificativ și în 2022. Ca să înțelegem dimensiunea problemei e suficient să menționăm faptul că PIB-ul global, adică tot ce se produce în lume într-un an, este de doar $85 trilioane, de 3,5 ori mai mic decît datoria globală. Deja după primele trei luni din 2022, scrie Reuters, datoria Statelor Unite a crescut cu $1,5 trilioane, ajungînd la 135 procente din PIB, iar cea a Chinei cu $2,5 trilioane, ajungînd la peste 250 procente din PIB. Așa că o întrebare legitimă este dacă va putea fi plătită vreodată toată această imensă datorie.

   Acest context îl face de economistul Nouriel Roubini, cel care a prezis severa criză financiară din 2008-2009, să spună că în prezent asistăm la o combinație a celor mai defavorabile condiții care au dus la marile crize economice din 1970 și 2008 și că atît Statele Unite cît și Europa vor intra într-o perioadă de recesiune severă. „Următoarea criză nu va fi ca cele dinaintea sa”, prezice Roubini. „În anii 1970, am avut stagflație (inflație fără să existe creștere economică), dar nu și o criză masivă ale datoriilor, deoarece nivelul acestora era atunci scăzut. După 2008, am avut o criză a datoriilor urmată de o inflație scăzută sau de deflație, deoarece criza creditelor a generat un șoc negativ al cererii. Astăzi, ne confruntăm cu șocuri de aprovizionare într-un context de niveluri mult mai ridicate ale datoriei. Ceea ce implică faptul că ne îndreptăm spre o combinație de stagflație, în stilul anilor 1970, în paralel cu o criză a datoriilor de tipul celei din 2008”.

   Problemele în Europa sunt complicate și de faptul că ne confruntăm cu ceea ce nu doar analiștii ci și vice-cancelarul și ministrul Economiei, Robert Habeck consideră a fi colapsul modelului economic german. Este ceea ce spune, și fostul ministru grec al Economiei, Yanis Varoufakis, cel care a fost implicat în negocierile din perioada crizei datoriei grecești din 2015, cînd, s-a plîns el în repetate rînduri, s-a lovit de poziția dură a Berlinului, mai ales a ministrului de finanțe din acea perioadă, Wolfgang Schauble. În paranteză fie spus mulți din establishment-ul politic german regretă astăzi că presiunile la care a fost suspus atunci guvernul de la Atena l-au făcut să vîndă portul Pireu chinezilor.

    Numai că această constatare nu-i privește doar pe germani ci, datorită ponderii economiei germane ($4,2 trilioane), cea mai mare de pe continent, va avea afecte în lanț în toată Europa, inclusiv în România. „Niciodată nu este ușor să te trezești cu știrea că modelul de afaceri al țării tale este distrus”, scrie Varoufakis. „Este greu să recunoști ceea ce este evident, că liderii tăi politici fie au fost înșelați, fie te-au mințit atunci cînd te-au asigurat, timp de decenii, că standardele tale de viață – cu greu cîștigate – sunt în siguranță” și că „trebuie să îndurați schimbări masive și dureroase”.

     Varoufakis nu-și ascunde satisfacția atunci cînd vorbește despre problemele Germaniei, văzînd în asta un fel de revanșă personală după situația extrem de grea prin care a trecut Grecia în 2015. Însă el are dreptate atunci cînd spune că „lucrurile devin dramatice pentru Germania din cauza faptului că modelul său economic e construit pe salarii ținute cît s-a putut de jos, pe gaz rusesc ieftin și pe excelență în inginerie mecanică ”mid-tech”, în special în producția de mașini cu motoare cu ardere internă”.

În realitate lucrurile stau chiar mai prost pentru că o industrie chiar mai importantă decît industria auto este cea chimică. Giganticul complex industrial BASF din Ludwigshafen, care se întinde pe 10 km pătrați și are aproape 40 de mii de angajați, consumă jumătate din tot consumul de gaz al Danemarcei. Guvernele Schroeder si Merkel, pentru a le face pe plac ecologiștilor, au renunțat la cărbune și la aproape toate centralele nucleare, ajungînd să depindă cvasi-exclusiv de livrările de gaze rusești pe care acum Vladimir Putin le folosește „pentru a ne ține țara în lesă”, după cum se exprima plastic un jurnalist german.

   În plus, dincolo de problema gravă a energiei, Germania, al treilea mare exportator din lume, după China și Statele Unite (în 2021 exporturile germane au totalizat $1,63 trilioane) mai are o problemă serioasă. Este foarte dependentă de piața chineză (volumul schimburile comerciale bilaterale a fost în 2021 de $245 miliarde) și în general de existența unei piețe globale liberă și securizată. Numai că datorită confruntării din Ucraina,  în contextul noului Război Rece provocat de competiția geopolitică dintre America și China, situația s-a schimbat fundamental. Piețe tradiționale de export ale Germaniei au devenit vulnerabile, incerte. Iar deja politicile interne agresive ale Beijingului pun probleme serioase marilor corporații germane prezente în China.

   Beneficiind de umbrela de securitate americană, ceea ce i-a permis să mențină la minimum cheltuielile militare, Germania a avut o perioadă de grație după 1990. Schimburile sale comerciale au crescut de patru ori în această perioadă iar PIB-ul pe cap de locuitor a crescut și acesta cu 50 procente. Acum însă, cu toate turbulențele geopolitice la care asistăm, lucrurile s-au schimbat dramatic. Vice-cancelarul Robert Habeck, își pune speranțele „într-o nouă formă de globalizare”, una „mai dreaptă și mai sustenabilă” în care „Germania și Europa să contracareze China cu politici economice bazate pe valorile occidentale”, scrie săptămînalul Der Spiegel.

  Ușor de zis, greu de făcut. Marea majoritate a lumii din afara spațiului occidental extins (care include și țările din zona Indo-Pacifică, Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă) nu pare neapărat interesată de aceste valori, își urmărește propriile interese naționale. Este un spațiu în care Beijigul cîștigă permanent teren, în ofensiva sa geo-economică. Exporturile Chinei către economiile importante din ceea ce numim „Sudul Global”, țări precum Brazilia, Argentina, Indonezia, Mexic, Africa de Sud, aproape s-au dublat față de perioada pre-Covid ($38 miliarde în iunie 2019 vs $70 miliarde în iunie 20220. „Ceea ce am numit "Planul Chinei de a construi o lume sino-centrică" într-o carte pe care am publicat-o în 2020 („You Will Be Assimilated: China's Plan to Sino-form the World”), scrie David Goldman în Asia Times, „a avansat atît de mult încît este dincolo de capacitatea Statelor Unite și a aliaților săi de a împiedica o astfel de dominație economică”. „O jumătate de miliard de oameni din țările vecine depind acum de tehnologia chineză pentru comunicațiile, prelucrarea datelor și logistică, oferind Chinei o sursă aproape nelimitată de lucrători tineri pentru industriile sale și o piață de export în continuă expansiune”.

   O observație importantă care trebuie desprinsă din analiza de mai sus este avansul impresionant al Chinei care a ajuns în unele domenii să dețină rolul de lider mondial în unele tehnologii de vîrf ale momentului. În deplin contrat cu Germania și Uniunea Europeană în ansamblu care se află din acest punct de vedere la mare distanță față de Statele Unite și China, în pofida așa ziselor „agende digitale” de 10 ani lansate la Bruxelles, din 2000 încoace, în baza cărora UE ar fi trebuit să devină un lider mondial în domeniu. O dovadă clară este oferită de structura schimburilor comerciale dintre Germania și China. Germania a exportat în 2021 în China automobile în valoare de aproape 27 miliarde EURO dar în timp ce a exportat produse și servicii din zona tehnologiilor digitale de doar circa 3 miliarde EURO a importat de aproape 40 miliarde EURO!

   Această asimetrie flagrantă în privința performanței industriilor digitale (Comunicații, Inteligență Artificială, computere cuantice, IoT, etc) între cele două țări ilustrează o altă problemă serioasă cu care se confruntă nu doar Germania ci și UE în ansamblu, dincolo de criza energetică. Este vorba de o severă rămînere în urmă în domeniul tehnologiile digitale. Este un al doilea eșec monumental al birocrației bruxelleze, după cel din domeniul energiei prin promovarea agresivă a „regenerabilelor”, cu subvenții masive și descurajarea investițiilor în exploatarea combustibililor fosili și energiei nucleare, fără a avea la dispoziție soluții de energie alternativă viabile. Rezultatul fiind o dependență de exagerată de gazul rusesc în condițiile în care în ceea ce privește regenerabilele dependența de metalele rare din China e chiar mai mare (de pildă, producția automobilelor electrice se bazează pe metale rare ca litiul sau cobaltul a căror sursă este controlată de China în proporție de 58 procente, respectiv 67 procente).

   Vin vremuri tot mai complicate pentru economia mondială, în particular pentru Europa, cu șocuri masive pe care le vom resimți și noi, evident. În paralel ne confruntăm cu competiție geopolitică și geo-economică în care China a înregistrat succese semnificative și influența politică și economică a Vestului în restul lumii fiind în scădere. Cum vor evolua lucrurile în viitor depinde în bună măsură de evoluțiile de pe frontul din Ucraina dar și de capacitatea Occidentului de a depăși criza internă pe care o traversează, provocată de războaiele culturale și de atacul constant din interior asupra principalelor repere ale civilizației occidentale.

Urmărește-ne pe Google News

Comentarii


© 2022 NEWS INTERNATIONAL S.A.