Misiunile protestante în mediile dominant creștin-orotdoxe și musulmane au avut un indiscutabil succes la jumătatea secolului al XIX-lea, după cum descrie Mihai Răzvan Ungureanu în chiar prefața volumului, contextualizând necesar jurnalul scris de John Mason.
Mason face un tablou incitant al Iașiilor anilor 1800, în tușe sigure și pline de culoare, cartea fiind astfel o recuperare istorică a unui manuscris găsit de MRU în anii 90 în biblioteca Universității din Glasgow.
Manuscrisul, după cum mărturisește în interiviu, l-a copiat „benedictin – fotocopierea costa enorm pe atunci - apoi, prins între obligațiile academice din Iași și pozițiile oficiale de la București și Viena, l-am uitat între alte teancuri de fișe de lectură”.
Mihai Răzvan Ungureanu este profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, la Academia Diplomatică (Diplomatische Akademie) din Viena și Senior Fellow (șef al unui proiect de cercetare) la Institutul pentru Spațiul Dunărean și Europa Centrală (Institut fuer den Donauraum und Mitteleuropa - IDM) din Viena.
Ați tradus și prefațat volumul „Trei ani în Turcia”, de John Mason, apărut în colecția Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri, editura Polirom, colecție pe care de altfel o coordonați. Cartea, scrisă la mijlocul anilor 1800, reprezintă experiențele medicului misionar, evreu convertit, John Mason care ajunge pentru prima dată în Molodva, prin Constantinopole, în calitate de trimis al Comitetului pentru Convertirea Evreilor la Creștinism, reprezentând Biserca Liberă a Scoției. În drum spre Iași, caratină la Galați, plecând mai apoi în Turcia. O carte care recuperează istoric o epocă. La scara istoriei, cât de importantă este mărturia lui Mason?
Mihai Răzvan Ungureanu: Mărturiile străinilor care au trecut prin Principate în diferite perioade sunt nepreţuite. Las deoparte faptul că, pentru orice istoric, reflecţia subiectivă este materie analitică.
Scriu apăsat că descrierea istoriografică a societăţii româneşti – din Moldova sau din Valahia, mai ales în prima jumătate de secol XIX – nu poate fi completă fără aportul privirii din exterior, adică şi din perspectiva celor care au păşit prin aceste locuri, fără să fi fost „ai locului”, pasageri sau vieţuitori pentru o vreme în geografia Principatelor.
Klaus Heitmann – mare istoric german şi preocupat profund, între altele, de reflexia imaginii etnice şi culturale a conaţionalilor în circumstanţe diverse româneşti – susţinea, pe drept cuvânt, că redarea memoriei unei comunităţi nu poate face abstracţie de perspectiva celor care se vor fi întâlnit cu mediul local, diferiţi fiind cultural, lingvistic, etnic de acesta, cu varii afilieri politice şi tributari stereotipurilor identitare ale epocii.
Occidentalii sau orientalii care călătoresc – şi rămân, în unele cazuri – prin Principate, dacă se întâmplă să aibă condei şi exerciţiu critic, s-au lăsat pradă evideței palpabile şi au construit descrieri şi explicaţii ale incompatibilităţilor culturale continentale, subliniind polaritatea tensiunii dintre Occident şi Orient.
Pentru noi azi, aceştia reprezintă surse ale imagologiei comparative. Istoriografia noastră nu poate fi împlinită fără să ia în considerare ceea ce alţii – nu neapărat români, dar sigur străini de spaţiul nostru cultural, nefamiliarizaţi cu relieful abrupt al graniţei dintre Marele Turc şi civilizaţia apuseană – au văzut şi înţeles, în urma observaţiei microscopice din apropiere, cum arătau Moldova şi Valahia în referenţialul propriei origini şi a propriilor experienţe.
Altfel spus, nu se poate completa o istorie a românilor fără adăugarea a ceea ce au văzut, întâlnit şi înţeles cei proveniţi din alte colţuri ale lumii despre ce şi cum suntem. Acesta este motivul pentru care Academia Română subvenţionează, prin intermediul Institutului Naţional de Istorie « Nicolae Iorga » , seria « Călători străini despre Ţările Romane », care s-a constituit, în timp, într-un veritabil izvor de imagine reflexivă a spaţiului românesc.
Memoriile lui John Mason, pastor şi medic protestant, intra în categoria amintită de scrieri.
Călător prin vremuri aspre, doctorul scoţian – îndatorat obiceiului contemporan romantic de a nota amănunţit tot ce întâlneşte în peregrinările sale – exulta în bucuria de a întâlni Orientul în toată bogăţia sa de contraste.
Într-o stilistică marcată de precizie şi de rigoare, descrie ceea ce simţurile îi oferă, fără a mai face distincţia între esenţial şi aparență. Pentru cel născut în Scoţia, la antipodul Levantului, totul pare important şi totul merită consemnat.
Pentru noi astăzi, istorici profesionişti sau cititori inocenţi, ceea ce oferă rândurile sale sunt mici piese din puzzle-ul care, o dată închegat, ne-ar da o mai bună şi mai apropiată de adevăr imagine a ceea ce a fost societatea românească acum o sută şaptezeci de ani.
Nouă ne revine azi să înţelegem, interpretând partitura emoţiilor lui John Mason, cum eram atunci… atunci când Moldova era un principat cu pretenţii de independență, când Valahia avea propria existenţă politică, când gândul unirii cu Ardealul era doar utopia câtorva intelectuali liberali.
Aproape jumătate din carte o reprezintă prezența lui John Mason la Iași. Știm că societatea românească a fost una antisemită, în spiritul epocii, nu eram cu nimic mai diferiți de alte societăți în această privință.
„Evreul” beneficia de aceeași încărcătură negativă, cu întregul arsenal de stereotipuri, mituri și legende, fie la Iași sau la Londra. Descoperi în paginile scrise de Mason o mărturie directă, înțelegi și că eram defazați politic, social, economic, istoric, în acea perioadă.
Dar ceea ce este foarte pregnant în ce descrie Mason este o reală rezistență față de orice venea din exterior, de la Domnitor, la autorități, la simpli oameni. Imposibilitatea de a folosi medicamentele cu care venise, șicanat, urmărit.
M-a impresionat povestea evreului Haiam care dorește să se convertească la creștinism și toate problemele și conflictele care derivă din această opțiune religioasă, statutul evreilor în societate, condițiile sociale și economice dintr-un Iași al acelor vremuri, chiar rezidența lui Mason la Iași fiind una tensionată, plină de conflicte, de neînțelegeri, de tensiuni. Enclave, lumi paralele, o evoluție greoaie.
Ce a simțit istoricul citind/traducând această carte?
Redarea în limba română a memoriilor lui John Mason reprezintă în sine o anecdotă.
Pe scurt: textul original a stat ceva timp între hârtiile care ticsesc rafturile bibliotecii mele, iar traducerea, de asemenea, a zăcut între dosarele proiectelor neterminate.
Am descoperit aproape miraculos amintirile lui Mason în 1994, în biblioteca Universităţii din Glasgow. Le-am copiat benedictin – fotocopierea costa enorm pe atunci - apoi, prins între obligaţiile academice din Iaşi şi poziţiile oficiale de la Bucureşti şi Viena, le-am uitat între alte teancuri de fise de lectură.
Le-am regăsit în 2009 şi le-am tradus şi adnotat. Îndatoririle politice şi administrative din acei ani m-au împiedicat să le aduc la forma premergătoare tipăririi şi, ca un făcut, le-am rătăcit iar în labirintul din biroul de acasă.
Acum aproape doi ani, în timp ce „forăm” după nişte însemnări, le-am regăsit. Deşi trecuse atâta timp de la prima lectură, m-am bucurat de faptul că rămăseseră încă necunoscute istoriografiei româneşti.
Puteam aşadar să le ofer ca noutate specialiştilor şi publicului. De curând au văzut lumina tiparului şi satisfacţia este firească. Toată munca de traducător şi de editor este răsplătită de interesul pentru volum. Şi ştiu că istoricii îl vor cita.
Pot presupune că, totodată, cititorii interesaţi de istoria noastră modernă îl vor preţui. Iar mie nu îmi rămâne decât să fiu recunoscător editurii Polirom pentru că a acceptat să îl înfăţişeze publicului.
Interesul pentru memorialistica păstorilor protestanţi aparţinând de Biserica Scoţiei (unii medici, ca în cazul de faţă) precede însă cu mult editarea lui John Mason.
Am scris despre jurnalul misionarilor Andrew Bonar şi Robert Murray McCheyne – trecători prin Moldova în primul deceniu al Regulamentului Organic – text apărut la Edinburgh în 1842 şi introdus în bibliografia noastră istorică de Alexandru Lapedatu la 1934, am tradus, comentat şi editat parţial jurnalul Catherinei Edward, soţia pastorului misionar Daniel Edward – amândoi trăitori pentru multă vreme în Iaşii anilor 1840.
Am scris şi publicat despre convertirile la creştinism în Principatele Romane la începutul epocii moderne. Fie şi din această pricină, recuperarea amintirilor lui John Mason s-a aşezat într-o predictibilă continuitate de interes ştiinţific.
Dacă ar fi să dăm istoria mult înapoi a ceea ce descrie Mason, găsim o întreagă istorie a antisemitismului, straturi peste straturi. Se spune adeseori că toate aceste straturi istorice au pregătit/favorizat Holocaustul. Avem un întreg Ev Mediu populat de mituri contra evreilor, apoi primele ghetouri nu sunt din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ci din Evul Mediu.
Relaţia cu noii veniţi în Principate - cu evreii în particular şi mai ales în Moldova, numărul lor crescând continuu de la jumătatea secolului XVIII încoace - a căpătat explicaţie ideologică mai târziu, în a doua parte a secolului XIX.
Migraţia forţată a comunităţilor evreieşti din Ucraina şi Polonia de astăzi înspre principat – fie pentru că autorităţile ruseşti o forţau, responsabile fiind starea deplorabilă economică şi socială, gradul ridicat de excluziune socială, pericolul fizic nemijlocit, fie pentru că raţiuni mistice o impuneau (în cazul hassidyim, al adepţilor lui Ba’al Shem Tov) – nu a generat în mediile locale reacţii de respingere care să ducă, aşa cum fusese de multe ori cazul în Galiţia, la pogromuri.
Fără îndoială există «antisemitismul religios», după expresia lui Leon Poliakoff, pornit din interpretarea clasică, tradiţională anti-evreiască a textelor novo-testamentare.
Însă la jumătatea secolului XIX, Moldova era cu adevărat un liman al salvării, un teritoriu în care toleranța prevala în raporturile dintre membrii diferitelor comunităţi etnice sau/şi confesionale.
Domnii succesive au oferit bejenarilor evrei adăpost, loc de aşezare, chiar şi scutiri de taxe. Netulburate de autorităţi, unele comunităţi au căpătat caracter urban (Mihailenii Botoșanilor, de exemplu), altele au devenit cartiere (mahalale) în oraşele deja existente.
Fricţiunile cu autohtonii, câte sunt înregistrate documentar, nu indică existenţa unei atitudini coordonate şi susţinute de respingere a evreilor.
De altfel, până şi mărturiile călătorilor străini evocă mai curând impermeabilitatea relativă a frontierelor comunitare în perioada regulamentară.
Amintirile lui John Mason, că, de altfel, întreaga memorialistică aparţinând păstorilor protestanţi, se desfăşoară pe două planuri referenţiale : cel al activităţii misionare propriu-zise – unde se vorbeşte despre convertirile la creştinism, uneori invocându-se şi cazuri personale de excepţie – şi cel descriptiv, dedicat profilului mediului în care îşi împlineşte autorul datoria. John Mason notează cam tot ce vede sau întâlneşte - întâmplări, oameni, situaţii – cu râvnă etnologului sau a antropologului de astăzi.
La fel au procedat şi McCheyne, şi Bonar, şi Catherine Edward. Stilistica scrisului său este mai curând asemănătoare unui compte rendu al eforturilor misionare în ambianțe culturale şi politice prea puţin cunoscute cititorului britanic. Rândurile sale nu conduc la definirea atmosferei sociale că «antisemită», în sensul contemporan al cuvântului.
Se vorbește despre o recrudescență a antisemitismului, a xenofobiei, rasismului, astăzi. Pe fondul fenomenului migraționist, retorica antisemită este tot mai accentuată. Anul trecut, în plin protest al vestelor galbene, pe străzile Parisului, filosoful Alain Finkielkraut a fost agresat verbal, la limita agresiunii fizice, strigându-i-se „evreule”.
Istoricii resping, de regulă, teoria-loc comun a „ciclicității” istorice. Cu toate acestea, astăzi, problema antisemitismului e la fel de prezentă ca întotdeauna. Cum explică istoricul?
Spre jumătatea secolului XIX şi oricum după 1848, pe măsură ce formulele politice naţionale încep să se cristalizeze prin definirea lor ideologică şi doctrinară, apare antisemitismul modern, care impune excluziunea politică, socială, economică şi culturală a evreilor la nivel individual şi comunitar.
Din Franţa republicană şi până la St. Petersburg, de la Berlin şi până la Palermo, evreilor li se refuză din nou libertăţile naturale ca să devină ținta atitudinii segregaţioniste organizate, de această dată, şi profesată de elitele politice ale epocii.
Antisemitismul devine politică, se insinuează în discursul electoral şi parlamentar, se identifică până la confuzie cu modernitatea belle epoque însăşi. În contextul modern al formării şi al consolidării statelor naţionale, majorităţile etno-culturale, confesionale, culturale, lingvistice ajung să definească minorităţile, alteritatea că pericol esenţial la adresa mult-doritei omogenităţi naţionale.
Mai întâi apar epitetele, apoi acţiunea politică directă şi indirectă. Revin în forţă stereotipurile medievale care, la vremea lor, au «justificat» masacre - omorul ritual, ura faţă de creştini, « ocultă », complotul evreiesc s.a.m.d. – generând apoi simptomatologii complexe ale urii. La jumătatea secolului XX, eliminarea fizică a evreilor capăta dimensiuni industriale, responsabile fiind regimurile totalitare.
Fenomentul «ţapului ispăşitor» nu este străin, din păcate, nici societăţilor liberale, democratice; cazul Dreyfus este doar un exemplu, deloc singular.
Când fricile mulţimii ajung la paroxism – mai ales dacă sunt speculate de oamenii politici – vinovaţii se vor regăsi mai întotdeauna în rândurile minorităţii, între cei fără apărare şi poate fără viitor, între cei diferiţi de marea masă.
Antisemitismul are o biografie neagră, criminală şi tocmai fiindcă am înţeles curând, în Europa postbelica, ce infern a creat, am crezut idealist că va dispare dintre noi, eradicat fiind de raţionalismul nostru etic, de gândirea noastră liberală. Nu s-a întâmplat aceasta, din păcate. Astăzi savanţii vorbesc despre un «antisemitism fără evrei»: au dispărut tragic ţintele urii, au rămas xenofobia şi reflexele sale între semeni. Ce i s-a întâmplat lui Alain Finkielkraut nu se deosebeşte în conţinut cu nimic de ce i se întâmplă lui Sigmund Freud în Viena anului 1938.
Suntem în plină pandemie de coronavirus. România, nu este singura țară, se află în stare de urgență, cu toate implicațiile sociale, instituționale, pe care le presupune. De-a lungul istoriei, pandemiile au lovit umanitatea, sunt pagini de istorie dureroasă. Cum au schimbat pandemiile societatea umană? Cum „citește” istoricul ceea ce este astăzi în plină desfășurare?
Molimele au însoţit dintotdeauna istoria umanităţii şi nu de puţine ori i-au schimbat cursul. Ciuma neagră (1347-1351) a omorât zeci de milioane de oameni în Europa, Asia şi Africa mediteraneeană.
Probabil cea mai devastatoare pandemie vreodată întâmplată, este considerată de către unii specialişti că aflându-se, paradoxal, la rădăcinile Renaşterii. Atât de cumplite au fost efectele sociale, politice, economice, încât nădejdea în ajutorul divin aproape că s-a topit.
În locul ei pare să fi răsărit încrederea în forţele omului, în puterea sa de a schimba lumea după propria voinţă. Înfiorătoare a fost pandemia de gripă spaniolă, care, în trei ani (1918-1920), a curmat de asemenea zeci de milioane de vieţi pe glob.
A lovit Europa şi Statele Unite cu o forţă incredibilă, ucigând mai mulţi decât o făcuse un război mondial. În urma ei, s-au schimbat regimuri politice, crize economice mondiale s-au făcut simţite… această boală l-a omorât pe Gustav Klimt.
În 1993, apărea la Bucureşti prima mare carte de istorie românească având, între alte subiecte, epidemiile care au bântuit Ţările Romane: „Cavalerii Apocalipsului: calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800)”.
Celor care doresc să ştie mai multe despre ce a însemnat Ciuma lui Caragea, de pildă, le recomand acest minunat volum scris de doi mari istorici ai noştri: Paul Cernovodeanu şi Paul Binder.
Spre deosebire de alte pandemii, ciuma sau gripa spanioală, astăzi, în 2020, avem această rețea care ne leagă pe toți, la nivel planetar, internetul. Informația este servită instant. ”Democratizarea” canalelor de informare face ca într-o situație excepțională precum pandemia COVID-19 informațiile să circule de-a valma – fake-news-urile de-a valma cu informații oficiale, știri corecte de-a valma cu dezinformări grosolane. Toate acestea creează o stare de psihoză, senzația că planeta stă sub un clopot de sticlă sub care tensiunea este la cote maxime.
Teamă că, prin contact nemijlocit, ajungem să suferim recompune relaţiile umane. Suntem mai atenţi faţă de modul de socializare, ne măsurăm gesturile în distanţe sanitare – chiar şi pe cele de naturală afecţiune – ne insularizam prezenţa fizică, o constrângem la severitate, ne domolim accesele de expansiune, ne socotim interacţiunile în procente de risc.
Acolo unde restricţiile au fost impuse cu duritate, oamenii ajung să se ferească unii de alţii.
Epidemia m-a sechestrat într-un oraş viu, aglomerat, gălăgios pe alocuri, încărcat de tentaţii culturale; acum e gol, aproape pustiu, inert – imagine distopică de final de lume.
Vom lua cu noi în viitor trauma schimbării profunde a modului de a fi, şi nu doar pentru că s-a întâmplat, ci mai ales pentru cum s-a întâmplat, pentru cât de brusc şi de brutal a intervenit în viaţa de zi cu zi.
Ne judecăm emoţiile în altă cheie de sensibilitate, câtă vreme moartea ia chipuri cunoscute şi nu mai e doar o statistică impersonală, rece.
Mintea umană funcţionează natural când construieşte proiecte, când timpul e ritmat în funcţie de aşteptări. Între patru pereţi însă, fără aproape nimic predictibil, trăieşti sufocat de întrebări apăsătoare despre secunda următoare.
Deprindem să ne ritualizam existenţa; în lipsa certitudinilor esenţiale, ne deprindem să construim certitudini minime, terapeutice: de la ritualuri diurne la ordonarea minutelor la îndemână între citit, muzică, filme şi… gătit.
Recluziunea ne găseşte mai aproape de lucrurile care ne înconjoară. Xavier de Maistre, la 1794, în Voyage autour de mă chambre – o parodie inteligentă a marilor descrieri de călătorie din anii Iluminismului – şi-a descris camera şi inventarul ei ca pretext pentru o autobiografie construită pe istoria fiecărui obiect personal, că aventura autoreflexivă.
Este o experienţă deplină: eu unul am redescoperit continente de amintiri. În fapt, lumea aşa cum o ştim nu a încetat să existe, doar că şi-a pierdut sensualitatea, nu mai este palpabilă, e virtuală.
Vom continua, presupun eu, să ne obişnuim cu acest fel de trai – schizoid - care îţi salvează trupul, dar nu şi sufletul. Până nu va fi prea târziu.
