Evgheni Vodolazkin: Dictatura îi atrage în rețea pe toți

DE Daniela Rațiu | Actualizat: 08.11.2019 - 15:53
Evgheni Vodolazkin, la FILTM. Foto Eduard Vasilică

A primit anul acesta Premiul Soljenițîn. Romanul Laur, publicat în 2012, a devenit revelația literaturii ruse, cîștigător al prestigiosului Premiul Bolșaia Knika.

SHARE

În 2016, a publicat romanul Aviatorul care s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, cîștigînd un dublu Bolșaia Kniga – Premiul al doilea și premiul al treilea (Premiul cititorilor).

Anul trecut a publicat romanul Brisbane pentru care a primit premiul Kniga Goda (Cartea Anului). Vodolazkin este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt Petersburg, autor a peste o sută de lucrări științifice.

Scriitorul s-a aflat la Timișoara, la invitația Festivalului Internațional de Literatură de la Tmișoara – ediția 8, care a avut loc în perioada 23 – 26 octombrie.  

 

Daniela Rațiu: Literatura este strîns legată de istorie. Cînd vorbim despre libertate, vorbim și despre istorie. Istoria este materia primă în cărțile dumneavoastră. Un autor francez, Alain Besancon, în cartea sa, „Sfânta Rusie”, referindu-se la Dostovieski sau Gogol, dar și la istoria Rusiei, parcursul ei istoric, vorbește despre sfânta treime care străbate întreaga istorie/cultură rusească: Dumnezeu, țarul și poporul rus. Cum vedeți aceasta, transpare în cărțile dumneavoastră?

Evgheni Vodolazkin: Eu mă socotesc ca trăgîndu-mi rădăcinile din filosofia personalistă. Foarte rar mă refer la categorii atît de generale precum poporul sau statul. Sunt concepte mult prea largi, cred că baza stă însă în sfera personalului. Rusia este extrem de diversă. Există o bună parte din oameni care au o puternică inclinație patriotică, sunt europocentriști.

Nu semănăm unii cu ceilalți, și asta este foarte bine că este așa. M-aș plicitisi îngrozitor să trăiesc într-o țară în care toți ar fi ultrapatrioți. Sub această denumire de ruși, în realitate se găsește o lumă extrem de diversă, polifonică. Poate că una dintre explicații ar fi și aceea că suntem un popor extrem de numeros.

Este o anecdotă: un rus foarte cumsecade ajunge pe o insulă pustie și construiește două biserici. Un episcop vine să vadă acest lucru neobișnuit, rusul îl duce la una dintre biserici, și episcopul îl întrebă de ce nu îl duce să vadă și cealaltă biserică, și i se răspunde că el, rusul, nu se duce la aceea biserică.  

Deși le contruise pe amîndouă, pe una nu o frecventa. Era opțiunea lui liberă. Ceea ce doresc să spun este că suntem diferiți, iar eu văd în aceast fapt speranța că putem ajunge la normalitate. Aceste construcții la care vă referiți sunt doar o parte a lucrurilor care există.

Cînd oamenii vorbesc doar despre Dumnezeu, nu văd ceva serios în asta. Cînd îmbrățisează doar patriotismul, nu mi se pare că îl trăiesc cu adevărat. Asta ar fi ca și cum bucătarul ar vorbi doar despre mâncare. Astfel stînd lucrurile, pentru mine poate explică de ce nu cred în teocrație, deși sunt o persoană credincioasă.

Pentru că omul pentru care teocrația este soluția, este un om care își anulează libertatea. Nu mai este liber în alegerile pe care le face. El nu are niciun merit în credința pe care o practică, ci este o obligativitate.

Tot așa într-o societate în care lumea este animată doar de sentimente patriotice nu există niciun merit în dragostea acestora pentru patrie pentru că nu mai au altceva de ales. Faptul că suntem diferiți, că putem avea opinii diferite, ne dă posibilitatea de a alege. De aceea, omul poate în mod liber să îl iubească pe Dumnezeu, să își iubească cultura, poporul.

Poate este o citire clișeică, cea pe care am propus-o. În romanul „Laur” construiți o atmosferă de ev mediu, ca în filmul Rubliov al lui Tarkovsky, poate și de aceea s-a creat în mintea mea această conexiune cu autorul depsre care am vorbit, cu temele acestea puternice ca Dumnezeu, poporul, țarul, atît de puternic prezente în literatura rusă, în cultura rusă.

Ceea ce spuneți dumneavoastră că nu este sănătos să îl iubești doar pe Dumnezeu sau doar să fii patriot, să îți iubești patria, creionați o situație ideală. 

Dacă vorbim despre o privire din exterior când vorbim despre Rusia de astăzi, am putea spune că putem vedea o exacerbare a naționalismului. La Timișoara, la festivalul la care ați participat, Adam Michnik declara chiar că în partea asta de lume se simte un fel reeditare a anilor `30.

Ce simte scriitorul/ istoricul din dumneavoastră cînd vede aceste învolburări?

Eu nu sunt o personă angajată politic, nu aparțin niciunei formațiuni politice sau ideologii. Și asta îmi dă posibilitatea și dreptul să fiu relativ obiectiv. Avem, desigur, difilcutățile noastre, dar ele nu coincid cu cele pe care le scot în evidență cei din afara țării.

Din păcate, Rusia este înconjurată de un nor de mitologie. Departe de mine să spun că totul la noi este în regulă, dar nu aș compara Rusia de astăzi nici cu cea a anilor `30, nici măcar cu perioada lui Brejnev, perioadă pe care mi-o aduc aminte foarte bine.

Atunci, în societate, exista foarte multă teamă, acum nu există acest sentiment. În Rusia, eu, de exemplu, pot să spun tot ceea ce cred, ce simt. Și o fac atît în Rusia, cît și în afara ei. N-aș vrea să par prin ceea ce spun că sunt o persoană polemică cu tot dinadinsul, ci spun cu calm care este starea de fapt astăzi. Starea pe care o cunosc eu cel mai bine este, desigur, cea a scriitorului.

Scriitorii sunt liberi, și asta o spune nu cineva care ar fi pro-prezidențial, pro-guvernamental, același lucru vi l-ar declara și un scriitor din zona opoziției. Particip la multe înîlniri publice cu scriitori din cele mai diverse categorii, îi văd și pe ultra-patrioți și pe ultra-democrați.

Și toți sunt de acord, și subliniează acest lucru, că scriitorul zilelor noastre, în Rusia, este liber să se exprime. Altceva este în zona presei. Presa este interesantă și importantă pentru orice stat, orice guvern, în lumea asta.

Există și în Rusia presă care se poziționează în tabăra oficială, care depinde de pîrghiile statului, vorbește pe aceeași voce, în aceeași cheie de tonalitate pe care o folosește puterea. Dar vreau să vă spun că asta se întîmplă în orice țară.

De asemenea, și în Rusia există presă de opoziție. Există un canal de radio extrem de popular, Ecoul Moscovei, de opoziție bine, cea mai populară gazetă este tot de opoziție, avem un canal de televziunea extrem de popular.

Dacă ne îndepărtăm de schemele mitologice pe care le invocam mai devreme, și punem pe masă faptele în forma lor nudă, această mitologie nu rezistă.

Nu vreau să spun prin asta că totul e minunat, avem dificultăți reale, dar nu putem să folosim când vorbim despre Rusia doar culorile negru și alb. Chiar eu colaborez și cu publicații care inclină spre Putere, dar și care sunt în opoziție. Destul de des sunt invitat de media de opoziție să apar la emisiuni, sau să propun texte, și îmi este plăcut și firesc să lucrez și cu unii și cu alții.

Și asta pentru că adevărul nu își găsește o casă într-o parte sau alta, ci undeva la mijloc. În afara de activitatea mea de scriitor, sunt și publicist, și sunt unul dintre editorialiștii care colaborează cu un ziar foarte cunoscut Izvestia. Atunci cand m-au invitat să scriu la ei am pus trei condiții, scriu despre ceea ce mă interesează, scriu atunci îmi doresc acest lucru, și nimeni nu face corecturi pe textele mele. De doi ani colaborăm, și nu am avut probleme.

În romanul „Aviatorul” ați construit personajul Zarețchi, practic tipologia turnătorului din regimurile comuniste, delator fără pistol la tîmplă, din proprie inițiativă. Acesta lucrează la fabrica de mezeluri, îl omorîți în carte, e găsit mort în parcul orașului avînd o bucată de salam prinsă, legată de corp.

Povestea personajului, atmosfera, istoria, este comună și cu România, în toate țările foste comuniste existau aceste strategii de supraviețuire.

Care este explicația dumnevoastră – dictatorii sunt puternici nu doar prin ei înșiși, nu sunt singuri, ci ajutați de celealate nivele de putere, de oamenii care gravitează în jurul lor, dar și de toate nivele al societății, direct sau indirect, asumat sau nu. Pînă la urmă, dictaturile supraviețuiesc cu ajutorul tuturor subiecților unei societăți.

Este perfect adevărat. Am scris practic despre o situatie reală, a existat un astfel de denunț la adresa unei rude de-ale mele, preot rus. Am scris o schiță despre asta și am primit o scrisoare de la nepotul denunțătorului care mă întreba cum va putea trăi după această dezvăluire.

Eu i-am răspuns că el nu împarte niciun fel de vină dacă nu împărtășeste punctul de vedere al rudei sale, denuțătorul. Aveți dreptate. Dictatura îi atrage în rețea pe toți. Mai mult, dictatura nu este întîmplătoare. Dacă Stalin ar fi mers în Elveția și ar fi spus: Băieți, vreau să fiu dictatorul vostru!, toată lumea l-ar fi luat în rîs.

Din motive obiective, în anii `30, Rusia era gata să fie preluată de către o dictatură. E o chestiune complexă să explicăm de ce, nu o să eleborez pe marginea acesteia pentru că ne-ar lua prea mult timp, dar cred că există o metafizică a dictaturii. Cred că oamenii se simt atrași, tind spre putere, mai ales oamenii slabi. Vor să primească o parte a acestei energii extraordinare.

În cele din urmă este o chestiune extrem de periculoasă pentru că, de fapt, se pierde personalitatea omului , iar oamenii se transformă astfel în mase ușor de manipulat.

De aceea întotdeauna am spus că singura șansă de salvare este să rămâi o personalitate, să rămîi tu însuți, să nu te topești în masă. Se salvează pe sine, moral, doar acele persoane care rămîn integre.

Eu încerc să fac acest lucru în viața mea, nu m-am înrolat în niciun partid, nu am aderat la nicio ideologie. Î mi numesc poziția astfel asumat  – personalism creștin. Încerc să nu mă plasez pe o poziție politică sau ideologică atunci cînd elaborez o judecată.

Iau fiecare fapt în sine, în parte, individual, și îl judec prin prisma credinței în ceea ce privește binele și răul. Dacă vorbim despre o chestiune generală precum viața popoarelor, trebuie să scoatem din ecuație judecățile politice și chiar cele istorice.

Trebuie să ne gîndim la voința și la starea de bine a poporului care trăiește într-un teritoriu, iar cînd vorbim despre un om concret, nu trebuie să folosim cateogrii ca stat, interes politic, pentru că să vorbim despre ființa umană, despre interesele și preocurpările ei, și nu despre o sferă mai largă care este, de fapt, distinctă de el.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.