Muzeul Astra din Sibiu este una dintre cele mai mari expoziții permanente în aer liber din Europa Centrală și de Est. La 116 ani de la înființare, pe cele 96 de hectare le oferă vizitatorilor o imagine a vieţii rurale de pe întreg cuprinsul ţării noastre, în peste 400 de case, anexe gospodăreşti şi instalaţii tehnice.
Festivalul Internațional de Film Documentar Astra Film Sibiu, dedicat documentarelor, a ajuns, la rândul său, la ediția a 28-a. Nici pandemia nu a oprit acest eveniment, care s-a mutat, de asemenea, în aer liber.
În spatele său se află regizorul Dumitru Budrala, directorul fondator, ale cărui povești, unele dintre ele devenite deja filme documentare.
Newsweek România a discutat cu Dumitru Budrala despre cultură și film în pandemie și într-o România care nu mai pune suficient preț pe artă.
Newsweek România: Am aflat că ați construit în această toamnă o troiță în Jina. De ce?
Dumitru Budrala: Chiar dacă nu am fost niciodată un „bisericos”, am simțit foarte puternic că trebuie să fac asta. Povestea e simplă și începe cu foarte mult timp în urmă. Bunicul meu, moșu cum i se zice pe la noi, a luptat la Mărășești în primul război mondial și s-a întors acasă teafăr.
Tata a scăpat cu viață din al doilea război mondial. A luptat pe Dealul lui Dumnezeu, la Podu Iloaiei, unde, într-o singură noapte, din 1.200 de oameni, doar 13 au supraviețuit. Întors acasă, a ridicat trei troițe, la ieșirile din sat: Crucea din Capul Satului, Crucea de la Saca și Crucea din Șes.
Ultima a fost spulberată în această vară de o mașină, care a intrat cu viteză în ea. Se prea poate ca vechea troiță să-i fi salvat viața tânărului șofer. Tot în această vară, fiica mea, Sara, a fost salvată de la înec ca prin minune, pe lacul Beliș, de lângă Cluj. A fost o suită de coincidență care, pentru mine, echivalează cu o minune. Lacul Beliș este imens, are aproape 10 kilometri pătrați și este, în general, pustiu.
Și, totuși, exact în acel moment, pe un deal de acolo se afla un pădurar care a văzut-o pe Sara luptându-se cu moartea. Și a strigat din răsputeri către cineva care, cu totul întâmplător, se afla pe lac, destul de aproape, dar care nu putea vedea nimic din cauza valurilor foarte înalte. Întâmplarea a făcut să fie acolo, atunci, doi oameni cu suflete bune, care au salvat-o pe fiica mea.
Iar eu, cu câteva zile înainte de festival, mi-am rupt piciorul în timp ce filmam un documentar. Toate aceste întâmplări m-au făcut să cred că se leagă într-un fel pe care nu am cum să-l stăpânesc și de aceea am simțit foarte puternic nevoia de a reface troița aceea. Mă bucur enorm că am reușit să o fac, împreună cu familia mea, și că la ieșirea din sat se află din nou Crucea din Șes.
Îmi amintesc foarte bine că, la ediția din această toamnă a festivalului, în loc să fiți pe scenă la Gala de deschidere sau la cea de decernare a premiilor, așa cum s-a întâmplat în fiecare an, din 1993 încoace, vă aflați pe aleile Muzeului Astra într-o mașină de golf. Cât de greu e să nu poți fi în zece locuri deodată?
Într-un fel, a fost ca într-un vis din acelea în care vrei să alergi, simți nevoia să fugi de-ți ies scântei din picioare, dar nu poți. Zgomotul pe care l-am auzit când mi s-a rupt piciorul a fost ca un trăznet. Într-o fracțiune de secundă, mi-au trecut prin fața ochilor toate lucrurile care mai erau de rezolvat, toate drumurile încoace și încolo, toată nebunia pe care o implică organizarea unui festival cu asemenea dimensiuni cum este Astra Film.
N-am simțit durere, am simțit că mi se pune împotrivă și Cerul, nu doar autoritățile centrale, care au tăiat drastic și inexplicabil finanțarea care, atâta câtă era, ne asigura o oarecare liniște.
Dar am strâns din dinți, am vorbit cu familia mea și cu membrii echipei și am socotit că trebuie să mergem înainte și să oferim o ediție memorabilă a festivalului, așa cum încercăm să facem de fiecare dată.
Fiecare a luat pe umerii lui cât a putut duce. Și chiar mai mult. Fiica mea, Sara, a acceptat să urce pe scenă în locul meu, să spună cuvântul de bun venit - în stilul ei, cu emoția ei, cu mulțumirea ei sufletească. Atunci când s-a născut Sara, festivalul exista deja. A crescut cu festivalul în casă.
Soția mea, Csilla Kato, nu știu câte ore a dormit în timpul festivalului. Toți colaboratorii noștri, echipa de voluntari tineri și entuziaști, toată lumea parcă a dat totul ca lucrurile să iasă bine. Și au ieșit.
Dincolo de situația excepțională, s-a adăugat faptul că, anul acesta, festivalul a fost organizat în plină pandemie. La fel ca în anul precedent. Ce înseamnă acest lucru? Care sunt limitele și cum pot fi depășite?
Am înțeles că trebuie să trăim cu asta. Sunt niște reguli care trebuie respectate, le respectăm. Nu-i mai putem primi pe toți spectatorii, ceea ce e dureros. Ani și ani la rând, oamenii își luau concediu în vremea festivalului, ca să se bucure de filme, de evenimente, de oraș. În această toamnă, cu atât mai mult anul trecut, numeroși prieteni din rândul a ceea ce numim public fidel au fost nevoiți să rămână acasă, prin orașele lor sau prin țările lor (sunt mulți care vin de obicei din străinătate la Astra Film).
Prea mulți regizori, producători din străinătate au fost nevoiți să își anuleze venirea la Sibiu în funcție de listele roșii ale pandemiei.
Am migrat și noi, masiv, în online. Am ieșit din sălile de cinema la proiecții în aer liber - ceea ce nu a fost numaidecât rău, dimpotrivă, am descoperit împreună cu publicul, forțați întrucâtva de împrejurări, experiențe incredibile. Am inventat și reinventat.
Așa s-au născut proiecțiile pe ecranul uriaș amplasat între mori de vânt și vizionările din bărci care plutesc pe lac. O întreagă poezie.
Iată, nici nu au trecut încă doi ani de la debutul pandemiei și pare deja că ne confruntăm de când lumea cu această provocare a vieții de zi cu zi. Aproape că nu ne mai amintim cum era înainte. Pentru că stă în firea omului să se adapteze mereu. Și stă în firea unui festival serios să se adapteze mereu. Este cazul festivalului Astra Film Sibiu.
Ne-am adaptat încă de la prima ediție, când fratele meu avea, care o fermă prosperă, m-a sponsorizat cu două remorci cu cartofi. Am vândut cartofi atunci ca să fac rost de bani pentru festival. Era anul 1993. Acum, după 28 de ani, am impresia că o iau de la capăt și că momentele cele mai descurajante rămân, mereu și mereu, acelea în care te confrunți cu probleme financiare.
V-ați declarat în această toamnă, în mai multe rânduri, nemulțumirea față de subfinanțarea festivalului. Cum este să organizezi un eveniment cu doar 60% din finanțare asigurată? Cea mai mare problemă a festivalurilor din România rămâne lipsa unui buget multianual, care să permite o predictibilitate și contractări din timp. De ce nu se schimbă această situație?
O tot spun: până când nu vom fi în stare, ca țară, să facem niște planuri pe termen măcar mediu, dacă nu lung, tot ceea ce vom construi va fi bazat mai mult pe eroism și pe întâmplare.
Mă întreb ce e atât de complicat să faci un plan, să prevezi măcar cu un an sau cu doi înainte că vei avea cutare eveniment pe care să îl susții și să faci asta din timp, să știe oamenii ăia pe ce se bazează. Noi, cei care organizăm festivaluri culturale, lucrăm mereu la risc. Sunt decizii pe care trebuie să le luăm bazându-ne pe niște promisiuni.
Voi avea din ce să plătesc venirea la festival a unor invitați de marcă? Îmi vor ajunge banii ca să îmi plătesc colaboratorii așa cum merită? Îmi permit să chem oamenii să se uite la film din bărci? Voi avea suficienți bani încât să închiriez ecranul acela uriaș pe care să-l ridic între morile de vânt?
Îmi ajung banii să închiriez câteva săli de cinema pentru backup, de folosit în caz că vremea se strică? Sunt întrebări normale, pe care, dacă ești gospodar, ți le pui din timp. Dar ce te faci dacă ai nevoie de răspunsuri și vremea trece și depind de tine toți ceilalți, care trebuie să își facă și ei un program? Faci adrese, faci drumuri, cauți sponsori. Mergi înainte. Riști.
Ar fi totul mult mai simplu și mai normal dacă am ști cu un an înainte pe ce fonduri ne putem baza. Partenerii noștri internaționali așa lucrează, așa e normal.
Știu că mai toate festivalurile din țară trec prin astfel de momente, fac balet, cum se spune. Dar asta nu e deloc normal, dimpotrivă. Stabilește tu, guvern, minister, administrator de fonduri publice care sunt evenimentele cu adevărat valoroase, care au dovedit de-a lungul timpului că „livrează”,„produc” cultură, contează, au impact intern și internațional, și sprijină-le! Pe bază de proiect, de ce vrei tu, transparent și, în orice caz, predictibil.
De ce nu se schimbă această situație? Nu știu și din păcate întâlnim în mai toate domeniile acest stil de lucru „la plesneală”, de pe o zi pe alta. Dacă nu vezi în viitor, atunci cum să ai viitor?
Pentru că tocmai v-ați referit la viitor, tema festivalului de anul acesta a fost „Alertă de colaps climatic”, iar figura centrală a fost ursul - foarte prezent în discuțiile publice anul acesta. Unde s-a stricat relația dintre oameni și urs?
Atunci când alegem temele festivalului ținem cont într-o foarte mare măsură și de filmele pe care le primim din toate colțurile lumii. Autorii de film documentar simt foarte bine care sunt temele importante ale zilei. Primim în fiecare an în jur de 3.000 de filme din toată lumea, unele dintre ele pur și simplu extraordinare. Selecția e foarte dificilă și foarte delicat de făcut.
În 2021, am simțit că una dintre cele mai profunde preocupări s-a referit nu la pandemie, ci la ceea ce ne așteaptă, ca pământeni. Lucrurile au ajuns prea departe și ar fi stupid să ne sinucidem cu toții. Filmul „Once You Know”, pe care l-am prezentat în deschiderea festivalului, a făcut un pas înainte, venind din zona care nu mai ridică problema dacă sau când va avea loc un colaps climatic, ci pune întrebarea ce vom face după aceea. Este un film care pe mulți i-a șocat.
Festivalul nostru a debutat la câteva zile după ce experții ONU au dat publicității un raport despre care s-a spus că a fost un adevărat „Cod roșu pentru umanitate”. A urmat marea întâlnire din Scoția, care a venit cu așteptări foarte mari, dar la capătul căreia liderii lumii nu au reușit să ajungă la o concluzie clară, la măsuri concrete.
Mă întrebați de urși, un subiect la modă în România. În trecut, lucrurile erau cât se poate de clare și de normale. Urșii erau în pădurile lor, în bârlogurile lor. Sunt de asemenea nenumărate povești, multe fantastice, multe adevărate, despre confruntările dintre urși și ciobani.
În satele de munte au fost dintotdeauna conflicte între oameni și ursi, în special vara, când păstorii își urcă animalele în pajiștile alpine. Oricât de dure, de crâncene sunt aceste întâmplări, oricâtă teamă sau chiar furie se manifestă uneori, a existat întotdeauna un fel de respect. Pe 1 august, de exemplu, păstorii țin, prin post, Ziua ursului.
Dar defrișările nebunești din ultimii 20-30 de ani au dus lucrurile dincolo de orice închipuire. Trăim acum situații absurde, în care urșii se plimbă ca niște maidanezi pe străzile orașelor de munte, intră în curțile oamenilor, în scări de bloc. Nu mai există nimic eroic, spectaculos, nimic epic, nimic sălbatic. E doar o tristețe deplină. Ar trebui să ne fie jenă.
Am ales să aducem urșii la festival ca să strigăm. E foarte drăguț să te fotografiezi cu un urs de pluș de doi metri, să-l vezi pe scenă sau pe scaune, printre oameni. Dar e nefiresc. Fiecare, oameni și urși, avem locul nostru pe pământ. Putem coexista, trebuie să coexistăm și să ne respectăm. Altfel, totul se năruie.
Documentarul rămâne un gen cinematografic care încă are spectatori. Cum rezistă acest stil profund de a analiza realitatea în avalanșa de informații superficiale care ajung la noi pe toate canalele?
Se spune că filmul documentar e un domeniu de nișă. Că segmentul spectatorilor de film non-ficțiune e strâmt. Că documentarul e mai greu vandabil, că nu este comercial. Au cu toții dreptate. Dar, dincolo de toate astea, oamenii vor să audă și să vadă povești. Povești adevărate.
Uneori, vor să facă o mică pauză de la vedetele de Hollywood și să cunoască viața așa cum e. Fiecare gen de cinematografie are rolul ei, valoarea ei, și merită tot respectul. Îmi scot pălăria. Filmul documentar este însă cea mai bună exemplificare a faptului că viața este cel mai bun scenarist. Viața bate filmul, cum se zice, și oamenii care vin la Astra Film Festival asta caută: viață, pur și simplu.
Un film documentar bun, filmat „dintr-una”, nu lasă loc la interpretări, nu poate fi măsluit. E un martor. După ce ai văzut un film documentar bun, cum sunt cele prezentate în selecțiile Astra Film, nu mai poți fi chiar atât de ușor dus de nas de fake-news-urile zilei. Pentru că știi. Înțelegi. Spectatorul de film documentar înțelege.
Festivalul Astra Film are 28 de ani de existență. Cum a evoluat festivalul în acești 28 de ani și, mai ales, cum a evoluat documentarul în cele aproape trei decenii?
Festivalul nostru a evoluat spectaculos. Dacă la prima ediție, în 1993, aveam doar reportaje de TVR, acum se văd la Astra Film Sibiu filme de autor, filme din toată lumea, filme care te ridică de pe scaun și te transportă în lumi diverse. Producția de documentar din România anilor `90 era ceva exclusivist, din cauza echipamentelor scumpe și greoaie. Acum e mult mai simplu să faci film, iar acesta este un lucru foarte bun.
Cum a schimbat lumea documentarului ieftinirea și popularizarea tehnologiei? Chiar dumneavoastră spuneați la un moment dat că azi poți face un documentar cu un telefon mobil.
Îmi scot pălăria și în fața tehnologiei. Este extraordinar că oricine poate face o fotografie, oricine poate filma oricând. Peste tot sunt personaje, povești, subiecte și oricine poate încerca să facă un film documentar, chiar și cu un telefon mobil.
Vă spune un om care a cărat cu spatele echipament de filmat de zeci de kilograme, cu care puteai înregistra câteva minute, cel mult o oră de material brut, apoi te întorceai zeci de kilometri să încarci acumulatorii, să iei alte role de film sau uriașe casete beta și tot așa. Am făcut multe filme în acest fel și îmi sunt dragi toate. Am transpirat la propriu pentru ele. Dar prefer de o sută de ori echipamentele ușoare și performante și inteligente de acum.
Chiar dacă totul e mai ieftin, mai facil, mai la îndemână, rămâne la fel de important să ai subiectul, povestea, personajele și să le vezi. Și sunt extraordinar de bucuros atunci când primesc câte un film făcut de un student sau de cineva care nu are pregătire, dar are ochi și suflet.
Căci tehnologia fără suflet nu poate produce nimic valoros, dar tehnologia dublată de suflet poate să aducă bucurie nesfârșită pentru minte și inimă deopotrivă.
Astra Junior este unul din programele din cadrul Astra Film Festival care își propune educarea copiilor prin documentar. Cum ați perceput generațiile actuale de tineri, prin perspectiva acestui program?
Astra Film Junior este unul dintre cele mai frumoase și mai emoționante evenimente ale festivalului nostru. Imaginați-vă aproape 30.000 de copii din orașul Sibiu și din întregul județ venind valuri-valuri să vadă filme. E o feerie să-i vezi cum vin, cu bucuria lor sinceră, autentică, cu avânt și entuziasm, din toate colțurile orașului, de la gară și de la autogară, spre sălile de cinema ale festivalului. Cum umplu străzile de bucurie. Este ceva incredibil, ceva pentru care merită să trăiești.
Aș putea spune că toți acești copii ai Sibiului s-au identificat de atâția ani (prima ediție a avut loc în anul 2008) cu Astra Film Junior. Este festivalul lor. Înainte de pandemie am organizat deja cea de a 11-a ediție Astra Film Junior, iar anul viitor sper să ne mai lase în pace pandemia și să putem organiza o nouă ediție. Este unul din planurile următoarei ediții AFF.
