Era nevoie de o alternativă și Turcia s-a oferit să devină un centru al gazelor, să fie bine pentru toată lumea.
Însă au apărut noi concurenți pe piața energetică care sfidează rolul predominant al Turciei ca furnizor de gaze naturale. Țări precum Azerbaidjan, Turkmenistan, Irak, Iran, Israel și Cipru sunt mari producători de gaze și ar putea deveni, de asemenea, potențiali furnizori sau posibili contribuitori la Coridorul Sudic de gaze.
Citește și: Ucraina are undă verde să lanseze atacuri cu drone în Rusia. O bază rusă din Crimeea, incendiată
Deși nu au aceeași proximitate politică față de Europa ca Turcia, ele oferă alte atuuri strategice ce pot schimba această situație de dominație energetică, cel puțin pe termen mediu.
În special, această ultimă tendință s-a datorat în principal căutării de către Europa a unor noi rute pentru a-și diversifica importurile de gaze în afara Rusiei.
Crizele gazelor Rusia-Ucraina-Europa
UE a lansat această politică în 2008, ca răspuns la preocupările legate de securitatea energetică care au apărut în Europa după prima criză a gazelor dintre Rusia, Ucraina și Europa, care a avut loc în ianuarie 2006.
Pentru a consolida arhitectura UE de securitate a aprovizionării cu gaze naturale, Comisia Europeană (CE) a adoptat o dublă strategie. Pe de o parte, a urmărit să consolideze piața internă a energiei din UE pentru a încuraja fluxurile de gaze între statele membre ale UE. Pe de altă parte, s-a străduit să sporească diversificarea surselor de gaze, inclusiv prin lansarea unui al patrulea coridor energetic (cunoscut în general sub numele de Coridorul Sudic de gaze naturale), menit să aducă în Europa gaze din țările producătoare de gaze din regiunea caspică și din Orientul Mijlociu.
Punerea în aplicare a acestei strategii a fost accelerată după o a doua criză majoră a gazului între Rusia și Ucraina în ianuarie 2009. De fapt, această criză a fost chiar mai gravă decât cea precedentă, deoarece tranzitul gazului rusesc prin Ucraina a fost complet întrerupt timp de două săptămâni, ceea ce a dus la crize umanitare în mai multe țări din Europa Centrală și de Est care depindeau în mare măsură de aprovizionarea cu gaz rusesc prin Ucraina.
Crizele gazului ruso-ucrainean-european din 2006 și 2009 nu numai că au stimulat formularea unei noi strategii UE privind securitatea gazului, dar au deschis calea pentru un sprijin mai puternic din partea UE pentru un proiect lansat deja în 2002 de un consorțiu format din cinci companii: Nabucco, o conductă de 31 de miliarde de metri cubi pe an, proiectată pentru a transporta gazul extras din Azerbaidjan, Turkmenistan, Irak și Iran către Europa Centrală și de Sud-Est, via Turcia. Proiectul a fost susținut nu numai de UE, ci și de Turcia și de Statele Unite.
Pentru UE, proiectul Nabucco a reprezentat o oportunitate majoră de a-și diversifica aprovizionarea cu gaze naturale în detrimentul Rusiei. Din acest motiv, Nabucco nu numai că a obținut sprijinul financiar al UE, dar a devenit rapid și proiectul emblematic al Coridorului Sudic de gaze.
Pentru Turcia, proiectul a reprezentat o oportunitate unică de a-și realiza obiectivul strategic pe termen lung de a deveni un coridor energetic cheie între țările bogate în hidrocarburi din est și piețele europene importatoare de energie din vest.
Pentru SUA, proiectul a reprezentat un important atu geopolitic pentru a reduce dependența UE de Rusia în ceea ce privește gazele naturale, exact așa cum conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan a servit în anii 1990 pentru a reduce dependența UE de Rusia în ceea ce privește petrolul.
Coridorul Sudic de gaze, un vis al Europei
Ținând cont de barierele comerciale și financiare insurmontabile cu care se confrunta proiectul Nabucco, Azerbaidjanul - țara producătoare de gaze naturale cea mai interesată de dezvoltarea Coridorului Sudic de gaze naturale datorită dezvoltării avansate a zăcămintelor sale de gaze - a schimbat complet jocul în 2011 prin propriul proiect de infrastructură pentru a transporta gazele către Turcia și Europa: gazoductul Trans-Anatolian Pipeline (TANAP), o conductă proiectată de 16 miliarde de metri cubi/an, concepută pentru a conecta gazoductul existent din Caucazul de Sud (SCP) cu granița turco-greacă pentru a furniza 6 miliarde de metri cubi/an Turciei până în 2018 și 10 miliarde de metri cubi/an Europei până în 2019.
Intrarea TANAP în cursa pentru Coridorul Sudic de Gaze în decembrie 2011 a dat lovitura de grație proiectului Nabucco. În iunie 2013, consorțiul de companii care exploatează zăcământul azer Shah Deniz a definit forma finală a Coridorului Sudic de gaze, alegând gazoductul transadriatic (TAP) pentru a asigura legătura lipsă între TANAP și piața europeană. Astfel, TAP, o conductă cu o capacitate de 10 miliarde de metri cubi pe an, va transporta gazul TANAP destinat Europei de la frontiera turco-greacă până în Italia, prin Albania și Marea Adriatică, până în 2019.
Însă desfășurarea conflictuală a politicilor în Irak, Kurdistanul irakian, Iran – țări cu mari resurse de gazenaturale – face imposibilă aprovizonarea constantă cu gaze a Coridorului Sudic.
Turkmenistanul deține a patra cea mai mare rezervă de gaz din lume, după Iran, Rusia și Qatar, iar în ultimii ani a dezvoltat o "relație specială" cu China pentru livrarea unor volume importante de gaz prin conducte.
Având în vedere mărimea rezervelor sale de gaze, Turkmenistanul ar putea fi în măsură să furnizeze gaze și Turciei și Europei în viitor.
În 2010, o companie europeană a propus transportarea unor volume de gaz turkmen prin Marea Caspică până pe coasta Azerbaidjanului, folosind o soluție de GNC (gaz comprimat), dar proiectul a fost oprit de Azerbaidjan, care nu dorea ca gazul turkmen să concureze cu propriul gaz.
Având în vedere această situație, aspirația Turciei și a UE de a aduce volume importante de gaz turkmen în Coridorul Sudic de gaze necesită o revizuire precum și rezolvarea statutului juridic al Mării Caspice.
Rusia intră în joc să-și păstreze o parte din piață
Președintele rus, Vladimir Putin, i-a propus în octombrie anul acesta omologului său turc, Recep Tayyip Erdogan, că Turcia este cea mai fiabilă rută de livrare a gazului către Uniunea Europeană și a propus construirea a ceea ce a numit un „hub de aprovizionare” în această țară.
Putin a sugerat pentru prima dată că Rusia ar putea crea un important hub de gaze în Turcia prin redirecționarea livrărilor destinate conductelor Nord Stream pe sub Marea Baltică, care au fost avariate de explozii luna trecută.
Gazprom a început să livreze gaze prin TurkStream, inclusiv către Bulgaria și Macedonia de Nord, de la 1 ianuarie 2020, înlocuind livrările prin conducta Trans-Balcanică prin Ucraina și România. Rusia a oprit livrările de gaze către Bulgaria, dar aceasta din urmă continuă să tranziteze gaze rusești către Serbia, Macedonia de Nord și Ungaria.
Prin „sprijinirea” înființării unui centru de gaze pentru Europa în Turcia, Moscova va păstra cel puțin o parte din piața europeană.
Experții în industria energetică susțin că Rusia are nevoie de patru ani pentru a se adapta noii situații fără să iasă în pierdere totală, iar producătorii mondiali de gaz natural lichefiat (GNL) pentru a finaliza noul ciclu de investiții pentru a înlocui complet gazul rusesc.
Avantajul pentru Europa ar fi că prețul gazului s-ar reduce deoarece ar deveni "turcesc" după ce va fi amestecat cu combustibil azer sau iranian, pentru a nu descuraja potențialii clienți. În plus, țările europene care nu pot cumpăra gaze din Rusia pentru că nu pot plăti în ruble, vor face afaceri cu Turcia, țară NATO.
Oficialii turci poartă deja discuții cu Kremlinul, axate pe preț, ce va trebui să fie stabilit de participanții la hub.
Pentru ca prețul să se formeze în Turcia, hub-ul ar trebui să aibă și alți furnizori în afară de Rusia. Deci Turcia trebuie să mobilizeze alte resurse de gaze, posibil din Egipt, ICipru, țări din Asia Centrală. Posibil și din Israel să existe o colaborare, principalul motor al normalizării relațiilor dintre cele două țări.
Singura problemă ar fi „nivelul de ipocrizie”. Mai precis, cât de pregătită va fi Europa să cumpere acest amestec impersonal sau etichetat turcesc la hub, în timp ce toată lumea ar realiza că există o componentă rusească substanțială.
Faptul că a făcut această „ofertă” Turciei, indică faptul că Rusia nu renunță la încercările de a păstra cel puțin o parte din piața europeană. Și, eventual, cu o oarecare rezolvare a situației din Ucraina, acest plan poate funcționa, dar numai cu acordul clienților.
Primele linii ale gazoductului au fost așezate de companii europene și nu există nicio certitudine că Rusia va face față singură construcției în părțile de mare adâncime ale Mării Negre.
Gestionarea militară a Turciei a domeniului energetic
Importantă în acest moment este ascensiunea pe care Turciei a înregistrat-o în industria de apărare în ultimii ani. Țara, pe de o parte, a produs platforme naționale ale forțelor sale armate testate într-un mediu de război real, Siria, Irak. Pe de altă parte, anumite proiecte naționale au intrat în inventarele altor armate și au produs rezultate care au schimbat jocul pe câmpurile de luptă. Toate acestea activează dimensiunea industrială a diplomației de apărare a țării. Ucraina și Rusia sunt două exemple interesante în acest context.
Dronele Bayraktar TB2 furnizate Ucrainei înainte și în timpul războiului în curs constituie unul dintre cei mai importanți factori care au împiedicat Rusia să obțină o victorie rapidă în prima fază a războiului.
Ulterior, dronele TB2 furnizate de Ankara și muniția folosită de acestea au fost cele care au împiedicat Rusia să asigure în mod eficient controlul spațiului.
La fel s-a întâmplat și în conflictul din Nagornîi-Karabah, unde dronele turcești au asigurat o victorie a forțelor azere în fața separatiștilor armeni, susținuți de Rusia.
Problema sistemului de apărare aeriană S-400, cea mai critică în domeniul apărării dintre Ankara - SUA, a asigurat stabilirea unei legături noi și suplimentare cu Rusia. Deși această situație a determinat decuplarea în mare măsură a relațiilor cu SUA și eliminarea Turciei din programul de avioane de luptă F-35, atitudinea intransigentă a țării față de S-400 a facilitat implementarea unei politici de echilibrare în Ucraina, cea mai mare reușită fiind deblocarea exportului de grâne ucrainene, ce are și componenta aproape nemediatizată, a exportului de grâne și produse agrotehnice rusești.
Implementarea de către Turcia a Convenției de la Montreux și demonstrarea rolului său de mediator în război încă de la început, precum și faptul că oficialii militari ruși și ucraineni se întâlnesc din când în când prin intermediul Turciei au făcut ca diplomația de apărare să devină și mai importantă.
Turcia a facilitat și schimbul de prizonieri între Ucraina și Rusia și a găzduit negocieri secrete între Est și Vest.
Bucureștiul intenționa să devină principalul centru de gaze din regiune
În 2015, România a dezvoltat o strategie pe termen lung de a deveni principalul hub de gaze din Europa de Sud-Est, scria naturalgasworld.com.
Bucureștiul intenționa să devină principalul centru de gaze din regiune și să-și exploateze optim rezervele interne. Proiectul de interconectare Azerbaidjan-Georgia-România (AGRI), numit adesea punctul central al strategiei regionale a Bucureștiului în domeniul gazelor naturale, viza să deschidă încă o rută de diversificare a rezervelor din Marea Caspică către piețele UE, trecând nu numai prin Turcia, ci și prin Grecia și Bulgaria.
Însă oportunitatea a fost pierdută pe scena politică.
Un hub este un punct de întâlnire între cerere și ofertă și, în mod ideal, doar punctul de întâlnire pentru mai multe fluxuri fizice de gaz, prin intermediul infrastructurii aferente. Este locul în care tranzacțiile se fac în mod liber, transparent și competitiv, un loc pentru speculații legitime, un loc în care o piață trebuie să funcționeze efectiv.
Dar o piață, pe lângă mecanismele specifice, are nevoie și de încredere din partea actorilor (furnizori, comercianți), un număr suficient de comercianți de renume (cu resurse financiare importante) pentru a elimina posibilitatea de a influența în vreun fel piața, fluxuri semnificative de gaze și un mediu previzibil.
Erodarea încrederii în România este rezultatul evenimentelor din ultimii 17 ani, perioadă în care s-au încălcat în repetate rânduri angajamente de liberalizare a pieței de gaze: 2000, 2005, 2007, 2010, 2012, 2012, 2014, 2016 și 2017 (niciunul dintre ele nu s-a materializat), potrivit naturalgasworld.com.
O încălcare a angajamentelor asumată de aceiași lideri, care au avut o abordare populistă de încălcare a angajamentelor în numele protecției consumatorilor de gaze (falsă, după cum o demonstrează modul în care a escaladat prețul gazelor în România în ultimii 17 ani). Astfel, nivelul de încredere în piața de gaze din România al marilor jucători este cât se poate de negativ.
România dispune de cantități importante de gaze pe care le produce din câmpurile proprii, dacă se raportează la consumul intern. Dar resurse importante de gaze pot fi livrate doar local, din cauza regimurilor de presiune redusă ale câmpurilor, ca urmare a stadiului avansat de exploatare, respectiv resurse de gaze care nu sunt tocmai potrivite pentru transportul pe distanțe mari către alte zone din regiune.
România dispune de un sistem de transport învechit, proiectat să funcționeze pentru regimuri de presiune mai mici decât presiunea de operare a sistemelor învecinate, ceea ce îl face impropriu pentru a fi utilizat ca sistem de tranzit și cu atât mai puțin pentru a asigura transportul facil pe direcțiile nord/sud, sud/nord, est/vest și vest/est.
Astfel, România rămâne incapabilă să preia cantități importante de gaze și alte țări profită de această situație.
