În prezent, un partid care nu se sfiește a se revendica de la fascismul musolinian se pregătește să preia frâiele unei coaliții de guvernare după ce, la 25 septembrie, a fost primul în preferințele alegătorilor.
Deși comparația este tentantă, venirea la putere a Fratelli d’Italia ar trebui privită cu nuanțele necesare.
Potrivit primelor relatări ale presei europene, programul de guvernare ar cuprinde respectarea angajamentelor luate în cadrul Alianţei Atlantice; sprijin pentru Ucraina; deplina adeziune la procesul integrării europene, cu perspectiva unei Uniuni mai politice şi mai puţin birocratice.
De asemenea, programul prevede utilizarea pe deplin a resurselor din Planul de Relansare. Meloni dorește, totuși, o renegociere cu Bruxelles a Planului de Relansare, dar în cadrul reglementărilor europene.
Meloni se arată, așadar, departe de ceea ce anunțau Adunarea Națională a lui Marine Le Pen și Franța Nesupusă a lui Jean-Luc Mélenchon în campania electorală franceză din această vară - și anume o încălcare de-a dreptul a tratatelor.
De exemplu, prin preeminența dreptului francez asupra celui european sau prin preferința pentru francezi pe piața muncii sau în politicile sociale.
Meloni se arată departe și de un așa-numit „Ital-exit“ – un partid exact cu acest nume a luat mai puțin de 2% în alegerile din 25 septembrie. Italienii pur și simplu nu-și doresc să iasă din UE.
Meloni propune mai curând o sinteză între tehnocrație, acceptarea dimensiunii europene a Alianţei Atlantice și valori foarte conservatoare. Ar fi ceea ce Gilles Gressani, directorul revistei „Le Grand Continent“ numește
„tehno-suveranism“.
Dar dincolo de angajamentul față de Ucraina și apartenența la Uniunea Europeană (este adevărat, schimbată într-o bună măsură), Meloni vine cu un discurs conservator, cu puternice acente anti-LGBT.
Iar întrebarea este cât de departe va merge Meloni pe această direcție. Mulți o văd luând modelul Ungariei sau Poloniei, dar marja ei de manevră pare mai redusă. Odată, pentru că societatea italiană este mai tolerantă în această privință decât cele est-europene.
Apoi, guvernul italian nu controlează instanțele constituționale, așa cum se întâmplă în Polonia și Ungaria, astfel că legile discriminatorii ar putea fi desființate cu ușurință.
Într-o țară cu o datorie publică de 160% din PIB și total dependentă de finanțările Uniunii Europene, astfel de mișcări ar fi pur și simplu nerentabile – ar diviza inutil societatea și mai ales, ar pune în pericol banii europeni.
Teoretic, Meloni ar trebui să intre într-o coaliție cu Liga lui Matteo Salvini (extrema dreaptă) și Forza Italia a lui Silvio Berlusconi (dreapta). Ambii s-au declarat, de-a lungul timpului, admiratori ai lui Vladimir Putin. Dar invazia a schimbat totul.
Șansele ca Italia să rupă solidaritatea europeană pro-Ucraina sunt mici. Un recent studiu al Pew Research, realizat printre susținătorii partidelor suveraniste și de extremă dreapta arată că sprijinul pentru Rusia s-a redus dramatic. Opiniile favorabile Rusiei au scăzut de la 64% în 2020 la 15% în 2022 în cazul susținătorilor Ligii lui Matteo Salvini.
În definitiv, privind la trecutul politic tumultos al Georgiei Meloni, poate că ea doar le-a spus italienilor ceea ce le plăcea să audă. Sau poate italienii au votat-o nu neapărat pentru ceea ce spunea ci doar pentru că venea din afara gerontocrației politice tradiționale.
Iar de la campanie la guvernare diferența este enormă – cu atât mai mult într-o țară cu problemele Italiei
