Liderii formali ai Partidului Social Democrat promovează cu perseverență această idee încă din 2009, deși este posibil ca până în anul 2024 sau imediat după alegerile parlamentare să vedem cum impozitul progresiv chiar să fie aplicat, în condițiile în care deficitele statului sunt tot mai mari.
Care sunt efectele introducerii impozitului progresiv? Am să construiesc două scenarii simple, luând în calcul datele de la INS cu privire la salariați pe tranșe de venituri salariale, pe care eu le-am redus la trei: salarii până la 3000 lei brut/lună, între 3001 – 10.000 lei brut/lună și peste 10.001 lei brut/lună.
Citește și: Politica salariului minim
În ipoteza în care odată cu introducerea impozitului progresiv vom avea o creștere a nivelului de impunere pe două trepte de venit cu cote procentale de pildă de 10% cum este acum (art.78, Cod fiscal) la care se adaugă o cotă de 16%, salariații cu venituri cuprinse între 3000 lei – 10.000 lei brut/lună vor fi cei mai afectați, respectiv 61,6% din totalul salariaților.
Ponderea salariaților cu venituri mici de până în 3000 lei brut/lună (30,1% total salariați) nu va fi afectată negativ sau pozitiv. De asemenea, cei cu venituri peste 10.001 lei brut/lună (8,3% total salariați) vor fi afectați negativ.
În ipoteza în care se introduce impozitul progresiv cu două trepte, de exemplu 8% și 10%, persoanele cu venituri până în 3000 lei brut/lună vor avea un căștig, iar cei cu venituri peste 3000 lei brut/lună nu vor avea de pierdut.
Estimările pe care le fac în cele două ipoteze nu se referă decât la salariați, nu la toată populația ocupată, respectiv la persoanele peste 15 ani ce desfășoară o activitate economică ce le aduce un venit, dar prezum că și acestea vor avea același sistem de impunere, deși nu le-am introdus în calcul.
O estimare corectă și la rigoare pe orice sistem de impunere s-ar face pe declarația 112.
Citește și: Românii sunt exasperați de creșterea ratelor la bănci. ROBOR la 3 luni a urcat la 5,99% pe an
Firește, am construit două ipoteze, în condițiile în care politicile statului sunt netransparente și contradictorii.
Netransparente pentru că partenerii sociali nu au fost informați și consultați de guvern. Sunt contradictorii întrucât dl. Ciolacu afirmă că nu va creste impozitarea, deși nu văd sensul măsurii introducerii impozitării progresive în acest caz, mai cu seamă că vedem care este situația veniturilor bugetare și evoluția datoriei publice.
Introducerea impozitului progresiv ar susține politicile sociale ale PSD precum și cheltuielile primăriilor. Pe fondul deficitelor bugetare mari asta ar înseamna o creștere a sarcinii fiscale. Altfel, introducerea impozitării progresive nu ar avea rost.
O altă motivație de majorare a sarcinii fiscale prin impozitare progresivă ține de disciplina fiscală scăzută, în condițiile în care se neglijează calculul efectului de multiplicare la fixarea cheltuielilor publice (adică la 1 leu cheltuit să se obțină peste 1 leu) care este o mare problemă de 30 ani. Se cheltuie mult cu eficiență scăzută. Sigur că în aceste condiții este nevoie de bani.
Așadar, nu introducerea impozitului progresiv este problematică, ci sarcina fiscală. Acest ultim aspect preocupă în primul rând contribuabilul și exprimă raportul dintre baza impozabilă și obligațiile fiscale.
În prezent la un salariu brut de 3000 lei plătit de angajator sarcina fiscală este de 42,2%, în care includem toate obligațiile fiscale. Raportat doar la impozitul pe venit, sarcina fiscală ar fi de 5,86%, dar un asemenea calcul nu ar fi corect.
La un salariu brut de 5400 lei, de exemplu, sarcina fiscală este de 42,8%, adică este mai mare cu 0,6 puncte procentuale comparativ cu un venit brut de 3000 lei. În ipoteza în care impozitul pe venit se majorează de la 10% la 16%, sarcina fiscală pentru un venit brut de 5400 lei din exemplul dat ajunge la 47.6%.
Cu alte cuvinte, sarcina fiscală pentru cei care fac parte din clasa mijlocie a societății (după venituri, nu neapărat și după valori) s-ar majora cu 5 puncte procentuale.
Sigur că, acestea sunt calcule imaginare, dar care se pot transforma în realitate, întrucât așa cum precizam introducerea impozitării progresive nu își are sensul decât daca statul nu-și poate susține cheltuielile iar deficitul bugetar nu este redus.
Separat de sarcina fiscală, care mi se pare cea mai importantă problemă pentru contribuabil, prezintă interes în alegerea publică și diferențele între impozitul progresiv și cota unică. Din punctul meu de vedere, ambele sisteme sunt confiscări de venit.
Ambele sisteme influențează diferit comportamentul indivizilor în schimbul economic, efectul de substituție, investițiile și economisirea.
O scurtă comparație între cele două sisteme de impozitare este utilă. Am să încep cu impozitul progresiv pentru că are o lungă carieră în construcția statului supradimensionat.
Impozitul progresiv este menționat pentru prima oară în Manifestul Partidului Comunist din 1848 (punctul 10, paragraful 2), ca una dintre măsurile de tranziţie la comunism.
Surprinzător, a început să se aplice chiar în SUA, în a doua jumătate a sec. XIX, cu ceva întreruperi, la un nivel scăzut de impunere.
Ulterior acest sistem s-a aplicat și în statele vest-europene, mai cu seamă după primul război mondial, invocându-se deficite bugetare mari, cât și temeiuri morale (pentru cei îmbogățiți pe seama războiului).
Impozitul progresiv, care cuprinde mai multe niveluri de impunere cu rate marginale, porneşte de la premisa că cererea agregată poate fi stimulată prin reducerea presiunii fiscale asupra veniturilor mici, corelativ cu creşterea sarcinii fiscale asupra veniturilor mari.
Bazele teoretice ale acestui tip de impozit sunt echitatea socială şi utilitatea marginală. Evident, echitatea socială nu este cuantificabilă.
Impozitul progresiv aduce beneficii inegale contribuabililor prin furnizarea serviciior publice sau nu aduce nici un beneficiu.
Prin urmare, impozitarea progresivă nu reflectă optimalul parentian decât în acele state în care calitatea serviciilor publcie este ridicată. Impozitul progresiv ajută statul să cheltuie mai mult, ceea ce este devastator, mai cu seamă dacă instituțiile politice și cele economcie sunt captive căutătorilor de rente.
Acest tip de impozit penalizează munca, productivitatea şi investiţiile, afectând negativ clasa mijlocie. Nu are efect major asupra săracilor și nici asupra celor cu venituri mari.
Cu cât o persoană munceşte mai mult, cu atât plăteşte o suma mai mare din venit. Compensația impozitului plătit cu furnizarea unui serviciu public este greu de cuantificat, dar este deseori invocată pentru a susține impozitarea progresivă.
În România introducerea impozitării progresive nu ar conduce la o reducere a sărăciei și nici la creșterea calității serviciilor publice, cât timp instituțiile sunt captive. O demonstrează anii în care acest impozit a fost aplicat.
Asta nu înseamnă că impozitul progresiv nu produce efecte pozitive în calitatea serviciilor publice în unele țări vest-europene. Dacă statul român nu renunță la instituții captive nu merită să reconsiderăm sistemul de impozitare progresivă.
Așa cum este construit statul român în prezent acest tip de impozit ar constitui sursa majorării cheltuielilor publice ce alimentează rentele, fară vreun beneficiu direct pentru populație.
Prin impozitare progresivă cei săraci nu vor avea neapărat un surplus de venit dacă li se aplică rate marginale reduse.
Cei saraci beneficiază de un “venit în restituire”, adică de transferuri sociale/beneficii sociale mai mari, prin realocarea veniturilor prelevate de la cei din clasa mijlocie şi de la cei mai bogaţi.
În acest mod, cei săraci nu sunt stimulaţi să muncească pentru a obţine un venit suplimentar, din moment ce primesc ajutoare din banii altora.
Sigur că acest aspect nu ține exclusiv de impozitare progresivă, ci și de sistemul de asistență socială, dar una o sprijină pe cealalalta, după cum se vede în lumea occidentală și la noi.
Pe lângă efectele nestimulative asupra muncii, productivităţii şi investiţiilor, impozitul progresiv invită plătitorii să facă evaziune fiscală, într-o măsură mai mare decât în cazul unui impozit proporțional. Din această cauză, există riscul ca “efectul de transfer” al forţei de muncă în economia informală să crească pe măsură ce costul cu forța de muncă înregistrează un salt din cauza impozitării.
Cu “cota unică” lucrurile stau altfel. Acest sistem de impunere se bazează pe principiul neutralităţii, ceea ce nu avantajează o persoană faţă de alta, după venit.
De asemenea, sistemul cotei unice elimină penalitatea asupra câştigurilor suplimentare şi stimulează productivitatea marginală a capitalului investit. Dezavantajele acestui sistem țin mai de grabă de distorsiuni, respectiv de deducerile personale care se aplică persoanelor cu venituri de până la 3600 lei brut.
Această situație juridică creează o inegalitate. De asemenea, sunt persoane care plătesc impozit și altele nu, în funcție de un anunit sector economic: IT, construcții și agricultura. De asemenea, este o inegalitate de tratament fiscal.
Adversarii cotei unice din România susţin că acest tip de impozit a avut drept efect o creştere a inechităţii sociale, pe motiv că unii au plătit mai mult și alții mai puțin.
Aserțiunea este un fals grosolan. Eroarea de interpretare a adversarilor cotei unice constă în faptul că aceştia nu fac diferenţa între sistemul unic de impozitare şi nivelul de impunere.
Una este cota unică, respectiv forma impozitului direct şi altceva este nivelul de impunere, care poate fi de 16%, cum a fost în trecut sau de 10% în prezent, ceea ce înseamnă valoarea prelevată din venit. Sistemul cotei unice nu a produs pierderi nici unei persoane.
Dar, unii au câștigat mai mult, alții mai puțin în funcție de venitul pe care îl au. Cu alte cuvinte, sistemul exprimă un optimal parentian.
Inegalitatatea de tratament fiscal a apărut odată cu scutirile de impozit pe venit pentru angajații din sectorul IT, construcții, agricultura despre care am menționat.
Aceasta inegalitate de tratament fiscal s-a extins ulterior prin introducerea deducerilor personale de către cei care clamează public inechitatea socială a cotei unice. O manipulare, deși subliniez că cel mai important aspect este sarcina fiscală și în subsidiar sistemul de impunere.
Cât timp, în România impozitele alimentează rentele clientelei politice, distorsionând în acest mod funcţia de distribuţie a resurselor nu are rost să schimbăm sistemul de impozitare directă a veniturilor.
În absența unei ajustări a sistemului de cheltuieli bugetare intervenția în sistemul de impozitare nu va reduce deficitele, ci le va alimenta, ceea ce nu poate conduce la sustenabilitate fiscală, la creșterea gradului de economisire și a stocului de capital deținut de populație.
Valentin M. Ionescu este doctor în economie și jurist
