E numele unui oraș cu circa 300 de mii de locuitori, situat pe coasta italiană a Adriaticii, chiar deasupra tocului „cizmei“.
Locul era prea puțin știut la noi, până acum cinci-șase ani, când o cursă zilnică de avioane a început să zboare către frumoasa capitală a regiunii Puglia. Cu o companie low cost, te costă cam 40 de euro. Asta înseamnă aproximativ 7 la sută dintr-un salariu mediu net. De fiecare dată când pleacă un avion spre Bari e îmbulzeală, iar la coadă poți vedea oameni sărmani. Zborul pare a fi, deci, accesibil cam oricui. Scriu asta amintindu-mi că, atunci când am plecat prima dată din țară, în toamna lui 1990, mama s-a împrumutat de la toate mătușile ca să-mi poată cumpăra un bilet la o cursă Tarom cu care să ajung la studii la Paris. Costa cam trei salarii bune.
La Bari nu merg studenți, ci muncitori. Aș zice că destinația respectivă e simbolul accesului unui român oarecare la piața europeană a muncii. E un câștig colosal. N-a fost obținut ușor. De la intrarea României în UE și până la 1 ianuarie 2014 nu mai puțin de nouă țări au menținut restricții pentru lucrătorii de la noi, împiedicându-i să exercite anumite profesii și îndeletniciri.
Când s-au ridicat toate piedicile, s-au găsit politicieni populiști care să exploateze momentul pentru a ne stigmatiza: vă amintiți, sunt convins, de acel parlamentar britanic care aștepta, în prima zi din 2014, la aeroportul din Londra valul de români care ar fi urmat să înhațe toate joburile de pe insulă. Ipochimenul s-a trezit face to face cu vreo doi concetățeni de-ai noștri care veneau prima dată în UK. Intoleranții care cer restricții disprețuind Tratatele sunt și-n alte țări europene. Am, de pildă, colegi în PE care gândesc la fel.
Dar de ce ar face un român așa ceva? În plus, un ministru? Să-i dăm cuvântul: „Poate e mai restrictivă sau de altă natură această măsură, dar asta este“, zice onor dom’ Teodorovici, lăsând perplex un om normal constituit și alfabetizat la timp. Urmează ceva și mai șocant: „Trebuie să învățăm la nivel european că, cu cât o zonă devine mai săracă, alta devine mai bogată, dar undeva lucrurile se rup“.
E vechea doctrină potrivit căreia îmbogățirea nu poate fi generală, ci musai în detrimentul altora, iar conflictul bogați-săraci e inevitabil și duce la o criză grozavă. Finalul e apoteotic, chiar dacă e exprimat frust și sibilinic: „Trebuie să fie cu adevărat acea coeziune socială, nu încarci și întărești partea de Vest și lași restul Europei, din fel de fel de condiții, în afară“. Coeziunea presupune discriminare. Asta e teza pe care ne-o propune Teodorovici. Eu l-aș trimite să-și expună convingerile în fața românilor care iau cursa de Bari...
