Newsweek România: Rodica Draghincescu, sunteţi o autoare complexă (poezie, romane, eseuri, interviuri, traduceri). La finele anului 2000 ați plecat din România şi ați ajuns cu burse de literatură în Germania şi în Franța. Până în 2018 nu ați mai scris poezie în limba maternă. De ce această tăcere?
Rodica Draghincescu: Să plec din țara mea nu a fost un lucru simplu. Nu a fost nici act reparator. Nu a fost nici măcar glorie literară, deşi mi-am câştigat plecarea ca urmare a unui concurs internațional, fiind prima autoare din România - şi singura din Europa - care a beneficiat în două instituții germane de burse de studiu pentru doi ani şi jumătate. Hazard? Noroc? Potriveală politică (deschiderea culturală spre Est a Vestului?).
Desigur, plecarea mea nu a fost fugă de cineva sau de ceva, trădare, abandon, exil. A fost dovada clară că scrisul meu a reuşit să mă treacă graniţa limbii române, oficial, cu acte în regulă, şi să mă plimbe prin alte țări.
Mai mult decât în filozofia migrațiilor şi a azilelor politice, eu credeam că plecarea este o bravură şi că urmarea ei nu este o rană importantă, din moment ce plecarea este un fel de merit. Măcar odată am meritat şi eu ceva.
Când eşti un literar naiv (sau invers), cum eram eu în 2000, te simți cumva în drept să trăieşti mai liber şi să faci cum te taie capul sau cum te taie picioarele. Să îți iei libertatea inconştientei pe care nu ai avut-o în țara ta şi să clădeşti ce îți trebuie şi ce îți place oriunde ai fi. Şi chiar aşa am procedat.
Ce sentimente aţi trăit departe de casa-casă?
M-am simțit dezertoare față de părinții mei. Eram și sunt încă singurul lor copil (...), tatăl meu nu a suportat niciodată depărtarea de/cu mine. E un tată posesiv. Cum mama, tacit, a fost de acord cu plecarea mea la burse occidentale, ea nu a mai avut niciodată curajul să îmi ceară să revin definitiv.
Pentru tata, să locuiești la 10 km de el era exil, plecare, fugit „de capul meu”, fără aprobare, ce să mai spun de cei 1.400 km care ne despart și acum?! Scriind în altă limbă, natural, repede, cu bucurie, fără complexe, a fost, mai întâi un fel de glorie personală, nespusă nimănui, un fel de chicoteală pe întuneric, în plină singurătate.
Pe urmă, blocajul complet în limba maternă, lipsa de cărți românești noi, ruptura de universul literar de acasă, de colegii de scris, toate acestea au durut în timp, m-au sâcâit ca un debut de abces dentar. Le-am trăit ca pe un disconfort major, ca pe o stare de nesiguranță, de insatisfacție.
Niciodată nu am uitat limba de la care am pornit în lume.
A propos, ce reprezintă limba maternă pentru un scriitor înstrăinat?
Limba maternă este adevărata noastră identitate, buletinul, paşaportul, grupa sanguină, mai tot. Limba maternă este scutul valorilor. Nu am renunţat niciodată să o preţuiesc. Şi nici ea nu m-a părăsit.
Alta este cauza nescrisului timp de 18 ani în română. Blocajul a fost inexplicabil. A fost mai mult ca sigur cauzat de eforturile de adaptare la o altă limbă, de practicare intensă, într-un alt spaţiu lingvistic, a acelei limbi.
Blocajul a fost provocat şi de singurătatea bruscă în care am plonjat. M-am trezit că nu cunosc pe nimeni şi că servesc, profesional, o mare societate consumistă. Eram şi departe de cei dragi. Nu mai vorbeam limba română decât de câteva ori pe lună, telefonic, cu părinţii şi fiica (prietenii s-au rărit).
Cum vorbeşte limba română în alte limbi?
Limba noastră chiar poate fi ascultată în alte limbi, dacă vorbitorul ei este capabil să o exprime, artistic, creativ şi, de ce nu, să îi confere mai multă interacţiune socială. Veţi întreba, probabil, cum aşa ?
Exact. Cum aşa?
Limba unei ţări mici, ca România, nu are cum să circule şi să fie înţeleasă de nemţi, francezi, americani, s.a.m.d… Eventual le-ar putea capta atenţia prin funcţionarea impecabilă a aparatului fonator.
Limba română, deşi este o limbă extrem de mlădioasă şi vie, nu scoate vocalize sau triluri impresionante. Româna nu este o limbă în surdină. La întâlnirile internaţionale, lecturile în limba română răsună ca un taragot în Carpaţi.
Dincolo de aceste comparaţii plastice, la urma urmei, o limbă este un instrument de comunicare. Limba nu este practicată ca un sport sau ca un dans, ca un defileu de modă, ca un meci de box, deşi atacurile politice dintre partidele noastre seamănă cu.
Limba este folosită la hrănire (cu sens nutritiv şi spiritual) şi la vorbire. Totuşi, mai în glumă mai în serios, limba nu are funcţiile unei bucătării cu materii prime, alimente, arome şi condimente. Limba trebuie vorbită şi auzită. O limbă are în statutul ei, gândirea, exprimarea şi comunicarea între semeni. Parcă Lucian Blaga zicea: Limba este întâiul mare poem al unui popor.
O limbă este mai mult decât o panoplie de abilitaţi de gândire şi de interpretări ale gândurilor. Ea se naşte, creşte, se dezvoltă, evoluează, se modifică, îmbătrâneşte şi moare odată cu vorbitorii ei. O limbă este arhivă, muzeul, muza şi muzica poporului care a creat-o.
De ce ați revenit la limba română? De ce fugim de limba română, deși ea rămâne pe viață cu noi?
Am încercat, tacit, să rescriu în română. Rezultatele nu au fost pe placul meu. Nu doream să am o carte în plus, să fie soldat slab în oastea limbii. Mă simţeam bine în limba franceză şi cumva diferită. Francezii m-au acceptat de la bun început.
De ce am revenit la română ? Aşa a fost să fie. Editorul şi poetul bucureştean Claudiu Komartin, un soi de Oracol, de Apollon al Poeţilor din umbră, a reuşit să mă convingă să mă bag iar în gura de leu a neamului. Claudiu Komartin a cerut să îi scriu o carte de poezie pentru editura Max Blecher. Lui Claudiu nu îi voi putea niciodată mulţumi îndeajuns.
Într-un interviu de pe blogul româno-german al Institutului Goethe, Dlite, aţi afirmat (în 2018) că nu aţi trecut graniţa pentru dumneavoastră, ci aţi trecut patria peste graniţă.
Am ajutat literatura română, plecând. Am putut participa la congrese, conferinţe, am moderat mese rotunde despre şi pentru literatura română în contextul european, cum ar fi seria Românii sunt Francezi de neuitat, am luat cuvântul la nenumărate ateliere internaţionale de traducere, cum ar fi Congresul internaţional al traducătorilor de la Beijing, China.
Am re-prezentat mereu România, ca singura insulă latină şi, desigur, francofonă, în oceanul slavilor de Est etc. Am recomandat şi tradus autori români şi i-am publicat la edituri din Occident. Am fondat Levure littéraire, o publicaţie internaţională care promovează şi cultura română.
Ce mai poate aduce o carte de poezie lumii noastre de azi, o lume care e, parcă tot mai des, fără poezie?
Nu ştiu dacă lumea este poezie sau are poezie sau nu există fără poezie. Poezia se naşte şi se face pentru lume, ca să poată lumea să se retragă discret în ea. E adevărat că lumea de ieri şi lumea de azi sunt mai grăbite decât lumile de alaltăieri, mai indiferente, mai robotice, iar spiritul lor mai sărac şi mai înlănţuit, mai apocaliptic. Mai niciodată lumea nu a fost atât de fragilă şi de supusă ca acum.
Pe vremuri, lumea îşi vedea şi îşi plămădea viitorul în cărţi. În zilele noastre a avea un braţ de cărţi în bibliotecă este demodat şi caraghios. În lumea de azi a citi cărţi nu înseamnă a avea un avantaj, ci din contră a fi cultivat este exhibă, etalare ostentativă, fes sau fâs intelectual. A gândi şi a fi cult sunt defecte.
În lumea de azi, egoismul este codul penal. Suntem subjugaţi şi dominaţi de tirania banului. Ne vindem, ne pervertim, ne subjugăm doar ca să ne menținem deasupra undei de şoc.
Şi literatura este subjugată?
Şi ea. Totul este subjugat abuzivului şi arbitrat de patetic. Până şi literatura. Enorm de mulţi oameni scriu, rari sunt cei care citesc. Poezia iese în România ca ciupercile după ploaie. E chiar în surplus şi zace în grămezi de cărţi vrute şi nevrute, ştiute şi nevândute.
Mulţi poeţi plătesc spre a fi editaţi. O întreagă istorie a orgoliilor şi a depresiilor. Poezia bună este prizată şi premiată în funcţie de poziţia editorului în oligarhia şi ierarhia unionistă şi este recomandată şi respectată așișderea. Din fericire, mai toţi poeţii înţelepţi scriu pentru că au ceva de spus, ei nu aşteaptă premii. Ei se mulţumesc cu un cititor, cu o cafea, cu o ţigară, cu o vorbă bună.
Ce este, de fapt, poezia?
Poezia este milenară. Ea a fost şi este un tampon între hău şi rău, între mister şi mizerie. În viteza nebună a lumii, poezia este fâşia de repaus şi de meditaţie, punctul de linişte în timp. Deşi pare ineficientă, poezia ştie cum şi unde să intre şi de ce trebuie să clatine conştiinţe. Poezia este şi nu este muţenie şi acalmie. Ea conţine unul dintre marile secrete ale umanităţii.
În ce sens afirmaţi acest lucru?
Să nu uităm că poeţii au fost cei care au avut curajul să ridice masele oprimate. În revoluţia de la 1848, poetul Vasile Alecsandri a redactat faimoasa petiţie. El a fost reprezentantul grupului intitulat revolta poeţilor români. Mai aproape de noi este anul 1989.
În decembrie 1989, poetul timişorean Ion Monoran a oprit tramvaiele din cartierul Maria. Statura şi glasul poetului au înfiorat atunci mulţimea de revoluţionari ieşiţi în stradă.
El, Poetul cu plete şi frunte de vizionar, a devenit peste noapte reprezentantul cetăţii, luptătorul cu program, purtătorul de făclie revoluţionară. Câteva zile mai târziu, la Bucureşti, Mircea Dinescu a fost, aşa cum a fost perceput atunci, un catalizator al opoziţiei din partea intectualilor.
Poeţii se consideră nişte novatori, nişte revoluţionari ai gândirii. Câţi poeţi nu au pierit în închisorile comuniste?!
Au fost arestaţi şi scoşi din lume.
Ion Caraion, Radu Gyr, Constant Tongegaru, Dinu Pillat, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu şi alte victime ale închisorilor comuniste.
Poezia deranjează politicul ?
Politica evită poezia fiindcă nu o stăpâneşte. Poezia angajată face politică. Poezia cu mesaj politic deranjează când nu place.
Poezia, cu excepţia celei proletcultiste, a fost mereu un ghimpe în inima dictaturilor.
Am putea vorbi luni întregi despre dictatură şi poeţii care prin textele lor subversive au subminat ordinea internă. O carte de poezie va aduce mereu dreptul la libertate şi la neîngenunchere, la regăsire de sine.
Mai este actul poetic terapeutic?
În era digitală, printre rezoluţii şi pixeli, poezia este salamandră, amfibie a gândirii. Ea simbolizează încă purificarea prin apă şi focul cuvântului.
Omul este foc! spune Sfântul Martin. Legea lui, asemeni legii oricărui foc, este de a dizolva învelişul care îl acoperă şi îl sufocă şi de a se uni cu izvorul de care este despărţit.
Prezentă în toate culturile şi pe fiecare continent, poezia este cea mai intensă mărturie a emoţiei umane. Ea măsoară timpul mobil al fiinţei (punctele cardinale spre dreapta judecată).
O carte de poezie cu har îndeamnă şi duce la introspecţie interioară, la pace şi toleranţă.
Românul este poet gata născut?
Lui Vasile Alecsandri îi aparţine afirmaţia Românul este poet. Nu ştiu dacă mai este valabilă. Pe-atunci noţiunea de poet era aceea de filozof, de minte creatoare, de artist cultivat, de cărturar influent.
Să fie oare cam prea mulţi scriitori în România?
La capitolul imaginaţie scriitoricească, nicio țară nu stă mai bine ca Islanda. În insula din nordul Europei, un locuitor din zece scrie cărţi. Să ne amintim că Islanda, insula de foc şi nea, are o populație cam de 300.000 de oameni. Islandezii chiar au marcat piaţa cărţii mondiale cu literatura lor fabuloasă.
Sunt românii, prin felul lor de a fi, mai predispuşi la poezie ca alţii?
Românii formează un popor un pic mai melodios, mai trubadur ca alte popoare. Nu pentru că bocesc între patru pereţi şi o duc jalnic. Nu pentru că atunci când nu mai pot îşi fac din ziare şi reviste bărci. Nu fiindcă îşi cioplesc din vise vâsle de ieşit la malul răbdării.
Nici pentru că sunt mereu în transhumanță guvernamentală şi hibernare parlamentară, ci pentru că în genele lor există geamătul, tulburarea, apăsarea ri(t)mată de apăsători. Cum să nu fie românii predispuşi la poezie şi melancolie dacă nimic nu se schimbă în bine în ţara lor?
Politicienii români nu schimbă nimic (sau foarte puţin), ei îşi schimbă conturile în valută, maşinile şi hainele de pe ei, nevestele şi paşapoartele.
Cât de realist (nu) poate fi un poet în misiunea lui? De fapt, ce misiune are cel care scrie, în general?
Paradoxul real-imaginar tine de raportul şi percepţia fiecăruia. Misiunea poetului nu este una oficială. Misiunea lui ține de secretele fiinţei. Transa creaţiei permite creatorului poetic să prevadă seismele lumii. Ea depinde de capacitatea noastră de înţelegere. Ea este, cum ar fi scris Heidgger, treapta ultimă şi cea mai de sus spre adevăr.
Ce putem descoperi într-o carte de poezie cu un titlu narativ precum Copilul cu piele de iarnă?
În general, în cărţile mele, există multe lucruri de descoperit şi multe poveşti de ascultat. Poezia mea este locuită de tot felul de personaje care au existat realmente. Scriu o poezie activă. Niciodată impresionistă, suprarealistă, futuristă, textualistă, aşa cum s-a afirmat, fals, în critica românească din anii ‘90. Era şi este o modă să lipeşti cu fierul încins vorbe pe capul scriitorilor. De fapt, totul este o un tattoo în culise…
Această carte nouă ar fi putut avea ca subtitlu: Fotopoeme. Mai toate poemele au avut o viaţă anterioară, au dus un trai al lor, au trăit în trecut (cu sau fără mine) şi au fost conservate ca dovezi, ca documente existenţiale, ca acte fotografice.
Privind imagini vechi, recuperate din lada de zestre a bunicii, din albumul părinţilor, din propriile mele albume, răscolind amintiri rămase în memorie, m-am apucat cu multă tragere de inimă să scriu această carte. Poemele mele sunt verigi mnezice. În ele se reînvie nişte lucruri care s-au petrecut altcândva. În aceste poeme locul şi timpul suportă legile gravitaţiei.
Sunt poveşti de viaţă, cu multe fiinţe care se plimbă de la o amintire la alta. Există mulţi copii în carte. Copii de război, copii orfani, abandonaţi, copii potlogari, copii vizionari, copii neînţeleşi, copii cu părul alb, copii atemporali.
Spuneți despre Copilul cu piele de iarnă că este o carte personală. Ce înseamnă acest lucru?
Fiecare carte conţine personalitatea autorului ei. Cartea mea mă conţine, iată de ce este personală. Am trăit-o înainte de a o scrie. Am încercat fiecare sunet şi fiecare literă pe pielea mea. Ea este singurul meu contact cu o lume apusă în cerul cuvintelor.
Tot anul 2020 a fost ca o iarnă care ne-a dat viața peste cap. Cum vom reveni la ceea ce înainte numeam normal?
Normalitatea este o iluzie. Iluzia nu este deloc normală. Iluzia este o ficţiune, o percepere denaturată, o speranţă nefondată. Ficţiunea nu este reală. Realul care părăseşte realitatea devine fictiv atâta timp cât nimeni nu îl certifică.
Normalitatea ar trebui să fie o stare firească a lucrurilor, o concentrare de situaţii şi evidențe considerate la limita acceptabilului. Tot ce nu acceptăm ni se pare anormal, nu-i aşa? Când nu avem soluţii la ceea ce ni se pare, personal, anormal, ne plângem că ni se întâmplă, desigur, chestii anormale.
Există un anormal personal, un altul colectiv. Există un anormal naţional, un altul mondial. Universal.
Din păcate, omenirea trece prin aceste structuri şi niveluri de anormalitate, fiindcă ea, omenirea, şi-a pierdut normalitatea, a intrat în starea patologică a anormalului, modificându-şi, morbid, evoluţia. Lumea este din ce în ce mai anormală, deformată şi îmbolnăvită de viruşi, paraziţi, microbi, toxine, infecţii, infrastructuri sociale.
Anormalitatea este boală normalului.
Ea survine când acesta este atacat. De la logie (natura şi simptomele bolilor) la modificări morbide e un mm de pas, de la morfogen la patogen dinamica răului nu se manifestă prin purtătorii de cuvânt ai lui Les fleurs du mal (Charles Baudelaire), ci prin poieză (etiologie a bolilor) şi, mai ales, prin psihologie patologică.
Nu ne mai îndoim că lumea contemporană este bolnavă. Ni se trage de la străvechea cutie a Pandorei. Uite cum se adeveresc, în timp, metaforele.
Cutia cu daruri a rămas deschisă (nimeni nu a avut puterea să o închidă) şi din ea au ieşit relele şi lăcomia infernului. Din acest Infern nu ne pot scoate nici măcar profeţii speranţei, darmite poeţii.
Societatea noastră este redusă la supravieţuire: reproducere, hrană, somn, muncă, bani, iluzie, boală şi înmormântare.
De la virusare, program distructiv care îmbolnăvește computerul, la infectare a umanului, drumul este scurt şi cam acelaşi.
Noi poeţii/artiştii nu suntem Hercule şi nici Heracles.
Menirea noastră este să educăm prin cuvânt, să civilizăm, să zădărnicim maşinalul, prostia, şi barbarismul.
Comentarii 0