Regizoarea Ioana Uricaru: „Colegii și profesorii nu pricepeau cum pot trăi așa“

DE Adelina Sahlean , Răzvan Chiruță | Actualizat: 02.11.2018 - 07:21

Regizoarea Ioana Uricaru a debutat în lung-metraj cu „Lemonade“, film ce rulează în acest moment pe ecranele românești, după nouă ani de așteptare. Ioana Uricaru a explicat, într-un interviu pentru Newsweek România, ce a însemnat trauma emigrăii, subiectul filmului, pentru ea.

SHARE

Newsweek România: Ați lucrat nouă ani la povestea Marei, la povestea din „Lemonade“. De ce a durat atât de mult?

Ioana Uricaru: Au fost multe suișuri și coborâșuri, am căutat finanțare în mai multe formule și am încercat diferite posibilități, până când am găsit susținerea potrivită și cea mai bună variantă de producție a proiectului, cea în care Mobrafilms a devenit producător principal.  

Care au fost cele mai dificile momente pe care le-ați întâmpinat în realizarea acestui film? 

În istoria proiectului, au fost cel puțin două momente când am fost convinsă că filmul nu se va face niciodată și partea cea mai dificilă este să te aduni și să o iei de la capăt în astfel de situații. Altfel, au fost multe momente dificile în preproducție și la filmare, ceea ce e foarte normal, dar le-am depășit împreună cu echipa și mai ales cu formidabilul nostru producător, Tudor Reu.  

Ați descoperit povestea Marei într-un  articol de presă. Ce v-a determinat să o transformați în film?

Povestea Marei este un colaj reunind experiențele mai multor persoane pe care le cunosc – inclusiv ale mele. Articolul de presă la care faceți referire era despre o persoană care încerca să emigreze în Statele Unite și s-a văzut nevoită să renunțe la ceva prețios pentru a reuși în proiectul de transplantare în America. Acest episod real m-a îndemnat să mă gândesc mai atent la ideea de trade-off: la ce renunțăm ca să obținem ceea ce dorim. 

Când devine visul american un coșmar, de fapt?

Din câte am observat, cei care își doresc să trăiască visul american fac tot ce le stă în putință să evite transformarea lui în coșmar – inclusiv, uneori, se auto-amăgesc sau aleg să interpreteze realitatea într-un mod convenabil. Probabil atunci când urmărirea unui vis începe să devină prea costisitoare din punct de vedere psihic, te trezești, adică renunți la el. 

Mara și Dragoș pierduți în SUA (scene din film).

„Lemonade“ e prescurtarea, să spunem așa, celebrului clișeu american „dacă viața îți dă lămâi, tu fă limonadă“?

Da, este o aluzie la această expresie care condensează atât partea optimistă a culturii americane – ideea că totul e posibil și că depinde doar de tine –, cât și cea neîndurătoare: dacă totul depinde doar de tine, înseamnă că și eșecul sau neîmplinirea tot pe umerii tăi stau.

Ați trăit, la rândul dumneavoastră, experiența migrației, chiar în SUA. Cum au fost pentru dumneavoastră primele luni pe pământ american?

Dificile, firește, dar și un pic comice pe alocuri atunci când mă confruntam cu situații pe care nu le înțelegeam și mai ales cu feluri de vorbire și de comportament care îmi erau nefamiliare. O greutate în plus pe care am resimțit-o la început de tot a fost faptul că nu aveam carnet de conducere, ceea ce în Los Angeles îți face viața îngrozitor de dificilă. 

Schimbam două autobuze să ajung la facultate, iar colegii și profesorii mei nu pricepeau defel cum pot trăi așa. Cred că niciunul dintre ei nu fusese vreodată într-un autobuz din Los Angeles. Dar așa am avut ocazia să observ oamenii și să interacționez cu ei, ceea ce de obicei nu se întâmplă în LA, unde nu e nevoie să te dai jos din mașină nici măcar ca să faci tranzacții bancare sau ca să-ți iei medicamentele de la farmacie. 

Declarați, la avanpremiera „Lemonade“, că în America, find mult mai departe geografic şi fiind cerinţele de integrare mai drastice decât în Europa,  şi sentimentul de separare este un pic mai acut. Treci cu  adevărat, peste ani, peste această traumă a separării?

Am vorbit cu foarte mulți emigranți din țări diferite – și în țări diferite – și toți mi-au spus că simt trauma separării chiar și după mulți mulți ani de integrare de succes în țara gazdă.
Au formulat acest sentiment în
diferite feluri, dar în general aveau toți sentimentul că au pierdut ceva din ce au lăsat în urmă, dar și că nu ar renunța la ce au obținut sau construit în noua lor ţară.

De fapt, cât de mult se rupe un migrant de țara de origine? Inclusiv dumneavoastră ați declarat că vă bucurați că „Lemonade“ ajunge la publicul român. „În sfârşit, uite că îl arătăm pe un ecran românesc“, ați spus în mesajul către publicul român.

N-aș vorbi în numele emigranților așa, în general, dar de obicei fiecare încearcă să păstreze ceva din țara și cultura de origine. E șocant, de exemplu, pentru tinerii părinți din România care trăiesc în altă parte să constate că copiii lor nu vorbesc românește și că nu împărtășesc nimic din felul în care au crescut ei, părinții, în România. 

Unii fac eforturi să remedieze această situație, dar de cele mai multe ori își dau seama că cel mai important pentru copil este să se integreze cât mai bine în țara gazdă. Deși alte comunități sau etnii, mai ales în America, reușesc
să-și păstreze o relație destul de solidă și neîntreruptă cu cultura de origine. Eu, personal, fac eforturi conștiente și investesc multă energie în a rămâne conectată la România.

Vă gândiți să vă întoarceți la un moment dat, definitiv, în România?

Da, mă gândesc. Dar situația ideală ar fi, firește, să nu trebuiască să gândim în termeni „definitivi“. 

Citește și „Lemonade“, oceanul care te rupe de țară


Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.