Toma Caragiu e născut la 21 august 1923. Ne va părăsi la numai 54 de ani, în plină putere creatoare, prins între dărâmăturile blocului care s-a prăbușit la cutremurul din 4 martie 1977.
Într-unul dintre puținele interviuri date, Toma Caragiu se descrie ca un iubitor de teatru, muncitor și timid.
Newsweek România vă prezintă interviul apărut în anul 1975 în revista Teatrul.
Câteva vorbe despre tine:
Toma Caragiu: M-am născut la 21 august 1921, am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti. Sînt deci ploieştean, get-beget. Am învăţat aici la „Petru şi Pavel" şi făceam sport de performanţă: nataţie. Desigur, fondist.
Aveam de altfel 60 kg, greutate pe care am purtat-o până la 32 de ani ! Talentul ? Se spune că-i moştenit de la bunica, personaj cunoscut în satul meu natal din Macedonia mai ales prin faptul că-şi imita toţi cunoscuţii... Bineînţeles, jucam teatru de mic, acasă!
Am urmat Facultatea de drept, dar şarpele scenei îmi muşca mereu din inimă. Victor Ion Popa dorea să facă un teatru studenţesc (nimic nou sub Soare) şi a invitat studenţii la o preselecţie. M-am prezentat cu „ 1 Aprilie " și nu l-am păcălit. M-a chemat la Conservator. I-am fost un an student. Dintre colegi mi-amintesc pe Mihai Berechet.
Şi apoi teatrul ?
Am fost repartizat la Teatrul Național din Ploiești, unde Director era Zaharia Stancu, unde am şi rămas 14 ani... Dar, distrat cum am fost şi cum sunt am uitat că trebuie să fac armata. Şi, din „Haiducii”, de Victor Eftimiu m-au dus direct la Cercul de recrutare, şi apoi la o şcoală de ofiţeri de rezervă.
Am fost un foarte bun militar. La Ploiești făceam 3-4 roluri mari pe an deoarece se făceau 8 premiere. Ploieştiul e un oraș dificil pentru teatru. Spectatorii pasionaţi pleacă să vadă spectacole la Bucureşti!
Ai devenit repede vedetă, nu-i aşa ?
Nu mai repede decât Radu Beligan sau Florin Piersic! Dar publicul mă cunoştea din „De Prettore”, care obţinuse un succes la Bucureşti şi care, la cererea telespectatorilor, s-a transmis de trei ori la TV.
Cum ai reuşit?
Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea că desăvârşirea actorului se face jucând. Mult. Şi la Ploieşti am jucat mult. Eu care sunt un înhibat, un timid și, în general, un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Victor lon Popa mă sfătuise să mă duc oriunde şi să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava. Sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă.
Eşti foarte cunoscut la Radio şi TV. Faci şi concesii ?
Am lucrat cu multă seriozitate în aceste domenii, deşi unii îmi spun că ,,mă vând prea ieftin" . La „Varietăţi" am mereu propuneri, dar le refuz sistematic. Câteva momente mi-au dat satisfacţii: „Şopârla", „N-ai pe cineva'"...
La Radio am avut o mare mulţumire, imprimînd cu regizorul Cristian Munteanu, „Sfîrşit de veac în Bucureşti”. După emisiune am primit sute de scrisori... Dar am avut și texte proaste, multe. Şi mi-a părut rău.
Eşti un actor popular ?
Poate. Mă bucur când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm: 17 ore pe zi, de aceea obosit, duc o viaţă personală destul de izolată cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă. Iubesc în primul rând teatrul.
Şi filmul ?
A, filmul mi-a pus probleme speciale. Ca spectator în sală, am fost uimit de câte ori am greşit în film. Trebuie un antrenament şi o tehnică specială, pe care eu am învăţat-o cu Iulian Mihu. Se cere evitarea excesului de teatralizare. Câteodată, actorii sunt „motivaţi"' - slăbiciunile unui scenariu, care le oferea puţin îi duce la teatralizare... îmi place jocul şcolii engleze de teatru: sobru, cu o mare linişte, aducînd o tipologie exactă. Iubesc mult teatrul şi ca spectator. Puteam să-mi aleg altă carieră, dar scena a însemnat totul pentru mine .
A murit la 54 de ani
Toma Caragiu ne va părăsi la numai 54 de ani după ce blocul în care se afla a fost doborât la cutremur. În acea zi de 4 martie, Toma Caragiu era liber. Nu avea repetiţie la teatru, nici filmare, nici înregistrare, nici spectacol, nici lectură, nici probă de costum, nici vizionare. Soția sa era la munte, iar el era acasă cu regizorul Alexandru Bocăneț, care îi adusese vestea că lucrează pentru un film.
Toma Caragiu se afla în noaptea cutremurului acasă, alături de Alexandru Bocăneț, care îl vizita. La 21.30, blocul Colonadelor 3, unde se aflau cei doi prieteni se va prăvăli, întâi partea de sus, alunecând etaj cu etaj. Întreaga masă a clădirii s-a năruit.
Apartamentul lui Toma se afla la etajul al doilea, a rămas aproape intact. În a şasea zi de la căderea cortinei de moloz peste bucureşteni, de sub ruine, din locul unde ar fi trebuit să fie scările blocului, a apărut claia de păr creţ şi grizonat a lui Toma. Vărul său, Nelu Adam, l-a luat în braţe. A fost îngropat a doua zi, pe 11 martie 1977, la Cimitirul “Bellu” din Bucureşti.
Citește și: Strania iubire a lui Toma Caragiu pentru o femeie dusă la biserică. Divorț pentru o colegă de scenă
„Mi-am dat seama că era în casă, iar blocul lui ştiam că se prăbuşise. Am fugit acolo. Toma stătea la etajul 2, iar blocul se prăbuşise până la nivelul etajului 3.
Acolo am găsit câinele lui, un câine frumos, care era în casă, dar Toma nu era. Pe masă se aflau 4 pahare de whisky şi apă minerală, deci au fost patru persoane. Uşa spre casa scărilor era blocată. Am pus urechea acolo şi am auzit gemete. Am strigat după el, dar nu am primit niciun răspuns.
A durat 6 zile și 6 nopți până a fost dezgropat”, își amintește actorul.
„De acolo au fost scoase, se pare, 120 de cadavre. Toma a fost găsit căzut pe spate. Îmi aduc aminte că l-am văzut, cu ochelarii căzuţi pe lângă el, ochelari la care ținea foarte mult, primiți de la Liviu Ciulei. Peste el, îmbrăţişaţi de altfel, era regizorul care venise în vizită la el, Alexandru Bocăneţ, da…
Probabil s-au luat în braţe în disperare şi au murit aşa, împreună. Dacă Bocăneţ avea chipul întreg, Toma era desfigurat complet, avea chipul schimonosit”, a mai povestit Ion Caramitru, într-un interviu.
Citește și: Blocul unde a murit Toma Caragiu la cutremur, înconjurat de imobile cu bulină. Pericol de prăbușire
