Poveștile României reale. Abuzuri în serie ale statului asupra unei mame cu un copil epileptic

DE Newsweek România | Actualizat: 03.01.2019 - 12:18
Oana Vasiliu, alături de băiețelul epileptic

„Am 36 de ani, doi băieți gemeni și o fată și încerc să duc o viață decentă în România. Unul din gemeni a fost diagnosticat cu epilepsie generalizată. După ce am trecut de șocul inițial, am căutat medicii cei mai buni din Moldova. Lipsesc multe din această parte a țării”.

SHARE

Așa își începe povestea ieșeanca Oana Vasiliu, care a devenit cunoscută în spațiul public pentru lungile bătălii cu sistemul public, de la administrația ieșeană la sistem social, de educație sau de sănătate. Oana Vasiliu a relatat, pentru Newsweek România, câteva dintre cele mai grele episoade prin care a trecut în 2018, în încercarea de a stopa abuzurile statului, precum și incompetența unor funcționari publici.  

„Pentru mine anul 2018 a fost unul plin de obstacole și situații grele, din care cu naivitate m-am așteptat să ies cu ajutorul instituțiilor statului, care există special pentru ne veni nouă, cetățenilor, în ajutor. Pentru a ajuta, a susține, a consilia și a deschide ușa părinților în aceeași situație ca mine. În schimb, cu durere am constatat că de multe ori nu e deloc așa. Am văzut asta și în numeroasele mele încercări de a-mi trata băiețelul bolnav de epilepsie. S-a făcut cât s-a putut pentru el în spitalele din Iași, în care totuși nu avem un EEG de zi și de noapte, care să numere crizele tip absență pe care le are și băiețelul meu. Lipsesc multe din această parte a țării, din Moldova, inclusiv un centru de epilepsie așa cum există prin orașe cum ar fi Cluj, București”, povestește Oana.  

„O învățătoare mi-a lovit cu rigla băiatul epileptic”

„De probleme am început să mă lovesc la școală, acolo unde învățătorii nu știu ce este epilepsia mai exact, cu atât mai puțin crizele tip absență. S-a întâmplat ca o învățătoare pensionară, venită să suplinească învățătoarea titulară, să îmi lovească băiatul bolnav cu o riglă, acuzându-l că nu este atent și nu reușește să rezolve problemele la matematică la timp.

Deși am scris Inspectoratului Școlar despre situație, am sesizat Poliția Iași și directoratul școlii, cazul a fost închis. Am primit un răspuns de la Inspectoratul Școlar, în care mi se  explica în scris cum copilul a fost găsit vinovat. Verbal mi s-a comunicat să îmi schimb copilul la o altă școală dacă nu îmi convine. Totuși, după ce cazul a fost preluat din online de televiziuni, s-a luat măsura de a nu mai fi primită în școală pentru a suplini pe altcineva. Poliție m-a chemat după șase luni de la eveniment. Și atunci doar pentru o nouă declarație. Domnul care se ocupa de caz s-a scuzat că a fost plecat în concediu. După care nimic. Copilul a rămas cu „lecția învățată” și o perioadă bună nu mai voia să intre în școală. Cât despre conducerea școlii... Și aici au fost unele supărări. Mi s-a transmis că nu trebuia să aduc televiziunea, pentru că se rezolva totul din interior, fără să ne știe lumea. Și oricum doamna învățătoare nu știa că acel copil e bolnav”, își contină Oana povestea.

„Merg la ore alături de copil. Îl încurajez să ridice mâna”

Ieșeanca mai susține că și-a ajutat copilul să depășească acele momente stând cât mai aproape de el și explicându-i că nu toți învățătorii își lovesc elevii, motiv pentru care nu trebuie să-i fie teamă să meargă la școală.

„Dar după asta ne-am lovit de alte situații dureroase. Colegi care îl exclud din grup și care povesteau ce auzeau prin  casă, cel mai probabil discuții între părinți, cum că nu e așa dramă că a primit două rigle la palmă, că a fost tras de păr și pedepsit în fața clasei. Apoi, tânăra învățătoare, supărată și ea că neplăcutul eveniment a fost făcut public, m-a sunat să îmi spună și ea că băiatul nu e atent la ore. Nu înțelege nici acum ce este o criză tip absență.

Merg eu, în schimb, în clasă, alături de copil. Îi explic unde nu poate singur, îl susțin și îl încurajez să ridice mână, deși rar e scos la tablă, pe motiv că nu știe, că nu înțelege, că nu e un copil ca toți ceilalți. Și totuși, de când îi stau alături și cu răbdare, apar și rezultate bune. Iubește lectura și adoră să povestească.”  

Bătaia de joc de la Comisia de handicap

Ieșeanca mai povestește și episodul petrecut toamna trecută, când a fost nevoită să îi reînnoiască certificatul de handicap al copilului epileptic. Aici, abuzurile și bătaia de joc a funcționarilor au depășit orice limită. Newsweek România a relatat, la acea dată, cazul, iar povestea integrală poată fi citită AICI. La două luni după acel episod traumatizant și pentru ea, dar mai ales pentru băiețelul bolnav, ieșeanca povestește: „Un alt moment greu a fost la Comisia de handicap, unde mă prezint anual pentru reînnoirea certificatului. Ajunsă acolo cu un dosar complet și cu dovezi medicale de la mai mulți medici, se stabilește gradul în care va fi încadrat. Anul trecut, în funcție de mai multe criterii dar și de numărul crizele tip absență s-a stabilit gradul 1.

Însă, deși toți membrii Comisiei au căzut de acord că este gradul 1, doamna doctor neurolog, medic în comisie a spus că nu este. Asta nu ar fi fost o problemă, ci faptul că a început să mă certe de ce copilul face acel număr de crize tip absență. Mi-a mai spus că nu sunt un părinte bun, nu știu ce tratament e mai bun pentru copil. Degeaba explicam și arătam cu dovezi că am bătut la ușa mai multor medici. Verdictul era pus. Mamă rea care vrea banii statului.

M-am ridicat, am anunțat ceilalți membri ai Comisiei de cele întâmplate și i-am rugat să ia atitudine, altfel sunt complici la abuz. Am fost chemată în biroul doamnei director, unde după ce am anunțat că voi face totul public, inclusiv faptul că am fost umilită în fața copilului meu, povestea s-a schimbat brusc. Mi s-a spus că doamna doctor neurolog nu spusese așa ceva, că eu auzisem greșit, că gradul e 1, așa cum s-a stabilit la început. Am trecut și de asta, deși după ce am ieșit din clădire am povestit pe Facebook cele întâmplate. Nu mare mi-a fost mirarea să văd că primesc zeci și zeci de mesaje de la părinți care au trecut prin aceeași situație, umiliți în fața copiilor bolnavi și cu gradul de handicap scăzut de la unu la doi, chiar dacă de cele mai multe ori unii copii chiar nu se descurcă fără însoțitor.

La sfârșit, am întrebat conducerea unde aș putea să merg cu copilul să îl tratez sau să ajung la un rezultat mai bun. În Iași nu avem Centru de Epilepsie și nici EEG care să numere crizele tip absență. De terapie nu mai zic. «Încercați im alt oraș», mi s-a transmis. Și chiar asta voi face. Îmi voi lua copiii și pornesc spre alt oraș unde și cei bolnavi de epilepsie mai au o șansă. Dacă tot am luptat pentru drepturile copiilor mei, nu m-am oprit aici. Unde mi s-a cerut ajutorul și am putut, am întins o mână. Oameni abuzați de cei din sistem, de regulă bolnavi, cu diverse probleme și cu handicap. Îi învăț să facă sesizări în online sau chiar scrise de mână. Unde să meargă pentru a fi ajutați”.

Tragediile din Canta. „Oamenii de aici parcă nu există pentru nimeni”

Timp de mai mulți ani, Oana a locuit într-un ghetou din Canta, o zonă rău famată a Iașiului, unde atât ea, cât și copiii ei au fost nevoiți să lupte cu o serie de abuzuri de neimaginat din partea administrației locale. Deși a plecat din acest cartier, Oana s-a implicat, pe cont propriu, în rezolvarea mai multor cazuri de abuz asupra unor persoane care locuiesc în această zonă defavorizată.

„Un caz din blocul social Canta mi-a rămas în minte. O femeie cu gradul 1 de handicap, bătută de o adolescentă îi lua banii. Pentru că nu se încadra la violență domestică, Poliția nu a făcut mare lucru, doar să o poarte pe drumuri. Ceea ce mi s-a părut mai grav e practica asta de a pune victima față în față cu agresorul. În cazul acesta mai era și tatăl adolescentei, care avea mari probleme cu consumul de alcool și care ne amenința cu moartea prin Iași pe toți cei care ne chinuiam să ajutăm femeia bolnavă. Deși am cerut ajutorul autorităților locale, s-a scris despre caz în mass-media, femeia aceasta parcă nu ar fi existat pentru cei care ar fi trebuit sa o ajute. Împreună cu mai mulți oameni sufletiști, cu care am interacționat în mediul online, am reușit să o iau din locul acela și să o duc, la insistențele ei disperate, în alt oraș.

Am ajuns până la un adăpost de prin Valea Plopul, în județul Prahova, undeva la un preot care construise case pentru mame singure, pentru copii abandonați și săraci care nu mai aveau pe nimeni. Dar aici femeia începuse să se simtă rău, așa că am ajuns cu ea la spital unde a stat vreo lună de zile. Și pentru că medici pentru boala de care suferea, nu erau la adăpost, nu a putut fi cazată. Deși cautam în disperare centre care ar putea sa o primească, nu am găsit atunci. Iar mama ei a insistat să se întoarcă în Iași, acasă la ea, de unde tot în Canta a sfârșit. Diferența a fost că nu a mai fost bătută, în rest aceeași indiferență față de bolnavii psihic care au nevoie de ajutor”, mai povestește Oana Vasiliu.  

Sadismul angajaților de la Direcția de Asistență Socială

„Acum două luni mă sunase cineva din același bloc din Canta să îmi spună disperat că două persoane bolnave au fost evacuate și lăsate în frig, în stradă, cu mobilă cu tot. Pornisem în căutarea lor să îi duc undeva la adăpost. Nu i-am găsit. În schimb, am dat de niște oameni ai străzii care plângeau spunând că nu mai vor să trăiască mai rău ca niște câini. Unul era bătut și abia se ținea pe picioare. A crescut la casa de copii și suferă de anumite boli psihice. Nu e violent și se vede treaba că nu se poate apară singur și a căzut victimă celor mai puternici. Ca în junglă. Am scris pe Facebook despre caz, întrebând ce e de făcut. A fost la poliție, dar pentru că nu avea certificat medico legal, nu i s-a luat nici măcar o declarație.

Celalalt a fost călcat de mașină, pe trecerea de pietoni. Opt operații la un picior, loc de muncă pierdut, plus alte probleme personale. A sfârșit în stradă, deși are doar 35 de ani. I-am luat pe amândoi cu un taxi și i-am dus la Centrul de Reintegrare Socială sa facă un duș, să se schimbe cu hainele adunate de pe la oamenii care au citit despre caz. Deși nu suntem oameni avuți, am pus fiecare cât am putut să îi putem transporta, mai ales ca cel bătut abia putea sta pe picioare. După ce am fost la IML să scoată documentul cerut de poliție, am aflat că de fapt omul avea piciorul rupt. Având în vedere situația, a fost lăsat sa stea în adăpostul de noapte din Iași, cât era în ghips. Celalalt tânăr a fost primit și el și și-a găsit un loc de muncă.

Probleme sunt și aici. Dorm câte doi în pat, iar restul sunt puși pe jos, până se îndură cineva de ei să le aducă o saltea. Am aflat că o mare problemă din acest centru sunt păduchii. M-au sunat disperați acești oameni sa îmi ceară ajutorul, că nu mai pot suporta. Dacă după intervenția mea, s-au mișcat lucrurile puțin, s-a făcut o dezinsecție, dar problema a reapărut. Oamenii aduși de mine în adăpostul de noapte au făcut poze și au filmat pentru că se temeau că nu îi vom crede. Conducerea a aflat și, într-o dimineață rece de decembrie, i-a scos afară din centru. Cu cârje cu tot. În plus, gardianul i-a amenințat pe oameni cu închisoare de la 3 la 7 ani, pentru că au făcut poze în interiorul centrului, asta ca să îi sprie și mai mult. Deși în ziua respectivă am reușit să îi pun la adăpost din nou, acolo de unde fuseseră dați afară, situația s-a repetat chiar în Ajun de Anul Nou.

Tot ce au cerut a fost acces la duș, să își poată spăla hainele primite și să nu mai aibă păduchi. Mi-au trimis și poze cu pielea însângerată de la pișcături și  de la scărpinat. În clădirea cea nouă care apare pe site-ul Direcției de Asistență Socială nu sunt adăpostiți oamenii străzii care trag speranță într-un ajutor care le-ar schimba viața. Sunt adăpostiți în spatele clădirii, în niște vagoane mici, numite module. Cei care lucrează deja și se trezesc dimineața să plece la muncă sunt amestecați cu cei care sosesc și la două noaptea. Murdari, mulți plini de urină și cu păduchi.

Administratorul adăpostului de noapte, întrebat de situație chiar de unul din beneficiari care ceruse ajutor disperat, de teamă că își pierde locul de muncă, a răspuns: «Și ce ai vrea? Să iau păduchii și să îi duc acasă? Nu e de ajuns ca v-am primit la adăpost? Cui nu îi convine, să plece!» Și cred că vor pleca atunci când vor găsi o cameră de cămin de închiriat, unde să trăiască decent, fără sa fie amenințați cu închisoarea pentru niște poze. Eu nu am mai fost primită nici măcar în curtea adăpostului, deși veneam săptămânal cu alimente, haine și alte cele de trebuință. Ne scoteau pe toți în stradă, să împărțim acolo ajutorul.

Și eu voi pleca în alt oraș, pentru o perioadă, să îmi tratez copilul într-un centru de epilepsie care lipsește din partea asta de țară. Între timp, unii pleacă de tot din țară. Uneori, sistemul te fugărește la propriu sau te îngenunchiază. Mai suntem, însă, și unii care nu cedăm și ne încăpățânăm să rămânem în picioare”, își încheie amintirile despre 2018 Oana Vasiliu.    

Pe aceeași temă:

Mamă și copil epileptic, umiliți la comisia de handicap: „Ne-au acuzat că am venit după bani”

Înstrăinații - „Când adorm bătrânii și rămâi tu cu tine, înțelegi că ești prizonier“

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.