Cu bunăstare, respect, demnitate, lumină ori trăgând de salarii de la lună la lună, umiliţi, în întuneric şi împiedicându-ne în teorii ale conspiraţiei demne de râsul curcilor. În plină perioadă de alegeri prezidenţiale, se simte din nou un vânt care ne separă în tabere Noi / Voi.
„Noi, cei rămaşi în ţară, care ducem greul. Voi, cei care aţi plecat şi trăiţi bine şi care nu încetaţi să vă amestecaţi în problemele noastre”.
Deşi taberele nu sunt alb-negru, ci şi cu multe zone de gri – nu toţi cei rămaşi îi acuză pe cei plecaţi şi viceversa – aşa arată România de ceva timp şi, mai ales, în aceste zile. Da, suntem două tabere delimitate geografic. Să nu uităm însă că prin venele noastre şi ale voastre curge acelaşi sânge. De ce să ne arătăm unii pe alţii cu degetul şi să ne învinuim şi învrăjbim, când avem acelaşi duşman: sărăcia, corupţia, populismul, politicienii care vânează doar funcţii, statut şi bani? Noi din cauza lor am plecat. Voi din cauza lor suferiţi acasă.
Ei sunt duşmanii noştri şi, vorbind în acest context despre ‚noi’, graniţele dispar şi devenim o singură tabară – aceea a românilor care vor să trăiască mai bine, care vor un stat care să-şi respecte cetăţenii, un stat care să se îngrijească de bunăstarea noastră.
Sunt un cetăţean român care trăieşte în străinătate de mult timp şi care ajută la integrarea altor români în ţara în care am ales să trăiesc. Văd multe, aud multe. Astfel, pot spune că cei mai mulţi dintre noi, românii care trăim în străinătate, am plecat de-acasă nu pentru că ne-a fost bine, ci tocmai pentru că nu ne-a fost. Ne-am făcut bocceluţa, ne-am asumat riscuri şi am plecat. Decizia de a pleca este responsabilitatea noastră. Trăim departe de ţară – unii foarte bine, alţii bine, alţii deloc bine, fiecare cum şi-a croit viaţa şi după cum l-a purtat norocul. Muncim mult, plătim multe impozite, ne luptăm să ne integrăm în ţări care ne-au acceptat, să înţelegem alte norme, alte valori, alte tradiţii şi obiceiuri, să ne adaptăm altor feluri de climă.
Uneori reuşim foarte bine, alteori mai puţin. Dar cei mai mulţi dintre noi nu uităm de unde am plecat. Şi ne este dor de casă – mai ales de sărbători, când voi, cei rămaşi, vă bucuraţi de căldura familiilor şi a prietenilor de o viaţă, de tradiţiile şi obiceiurile noastre româneşti, pe când noi trebuie să ne creăm universuri şi realităţi-surogat. De ce ne implicăm încă în viaţa ţării din care ne tragem?
Pentru că, deşi plecaţi, deşi material o ducem bine, deşi unii suntem bine integraţi în ţările de adopţie, ne doare să ne vedem ţara batjocorită, familiile şi prietenii umiliţi de politicieni fără coloană vertebrală, care se gândesc doar la binele personal, care împiedică evoluţia societăţii româneşti, care se folosesc de lozinci mincinoase, de promisiuni goale, fără cel mai firav bun simţ, care înlesnesc furtul şi crimele. Pentru că, dragi concetăţeni, asta s-a întâmplat în ultimii ani şi a atins apogeul: s-a încercat distrugerea statului de drept, s-a încercat distrugerea justiţiei, s-a facilitat corupţia, s-a încurajat furtul şi violul, s-a furat ca-n codru, s-a manipulat, iar oamenii sunt ţinuţi în beznă şi minciună.
Astfel vrem oare să trăim în viitor? Diaspora se amestecă prea mult în problemele României? Da, se amestecă. Prea mult? Nu, nu pentru că votează sau se solidarizează cu voi la proteste împotriva nedreptăţii. Românii din diaspora trăiesc în sisteme democratice dezvoltate în raport cu cel al României, în ţări în care educaţia stă la loc de cinste. Ei înţeleg că un popor care beneficiază de educaţie este un popor greu de manipulat. Ei înţeleg că orice societate democratică se bazează pe educaţie, respect, solidaritate, că lifelong learning nu e nicidecum o legendă, că omul cât trăieşte învaţă.
Văd în jurul lor, în realitatea imediată – la colegi, pe stradă, la vecini, la cunoştinţe … – că lucrurile evoluează acolo unde se face educaţie. Văd oameni de toate vârstele, chiar şi pensionari, care fac cursuri de limbi străine, de pictură, de muzică, de grădinărit, oameni care fac voluntariat pentru a ajuta alţi oameni, dând sens astfel propriilor vieţi. Şi gândesc: „de ce nu se poate astfel şi în ţara mea la fel?”
Înţeleg că educaţia, acasă, în România, ar trebui să fie făcută temeinic, corect şi în toate domeniile – educaţie civică, religioasă, pentru sănătate, sexuală… România are multă nevoie de educaţie. Ei mai văd că în ţările în care trăiesc, dacă nu munceşti, dacă nu eşti corect, dacă nu studiezi, dacă nu te instruieşti, eşti amendat direct sau în timp de societate. Mulţi din românii pribegi prin lume se gândesc că odată – fie chiar şi la pensie – se vor întoarce în România.
Visează să se întoarcă într-o ţară în care să se simtă în siguranţă, să poată fi îngrijiţi, în caz de boală, în spitale curate, de medici competenţi şi incoruptibili. Şi atunci, pentru acestea, fac exact ce se mai poate face de la distanţă – votează, dorind astfel să contribuie la progresul ţării. Şi acest act ţine, de asemenea, de educaţie: ei înţeleg importanţa votului şi se folosesc de acest instrument pe care nimeni nu li-l poate refuza. Ei au învăţat să nu mai plece capetele în faţa oricărui gângav mental sau a oricărui incontinent verbal care promite marea cu sarea, fără a şti cum îşi poate atinge obiectivul (dacă îl are).
Ei nu mai pot reacţiona decât cu compasiune pentru bieţii prostiţi, dezinformaţi, manipulaţi, cumpăraţi, sărmanii de duh care pupă urna de vot ori mâna care îi sărăceşte. E primejdios că românii din diaspora „se amestecă” în treburile românilor rămaşi acasă? Eu cred, mai degrabă, că ar putea servi de exemplu. Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit: nu propun demagogic modele. Dar cred că expertiza democratică a diasporenilor ar putea fi analizată şi apoi folosită.
Acest mesaj nu e o apoteoză a diasporei române, ci o justificare a „amestecului” ei în treburile României. Aşa că, fraţi români care alegeţi să trăiţi în ţară şi pe care noi vă iubim şi vă admirăm – acesta este şi un curaj, nu neapărat şi întotdeauna o slăbiciune – nu ne judecaţi prea repede şi prea aspru. Inima noastră, a celor mai mulţi dintre noi, cei plecaţi, bate alături de a voastră, prin venele noastre curge acelaşi sânge de român. Ne exprimăm votul sperând ca nouă, tuturor, să ne fie bine în ţara noastra, în România.
Ne doare când suntem judecaţi, însă gândim: e greu să trăieşti cunoscând doar o singură faţă a medaliei, e greu să poţi gândi şi acţiona corect când în fiecare zi depinzi de mai-mari corupţi şi puşi pe rele, e greu să discerni binele de rău când eşti victima unui sistem care vrea să te ţină în întuneric, refuzându-ţi dreptul la educaţie şi informaţie. Şi mai înţelegem că amestecul nostru, votul nostru, poate schimba România în mai bine şi că de aceea va trebui să votăm mereu.
Aşadar, ieşiţi la vot în turul 2, diaspora e cu voi!
_______________________
Nicoleta Beraru, autoarea textului de mai sus, este profesor de română și franceză, stabilită în Belgia, lucrează pentru o agenție subordonată Guvernului Flamand dedicată integrării străinilor, iar anul acesta a lansat cartea „Luluța și Petrișor”, un volum-oglindă despre suferința familiilor de români care au emigrat și care își împart sufletul între țară și străinătate.
CITEȘTE ȘI:
