Ne trebuie urgent o punte între noi şi noi. Şi ne mai trebuie informaţii credibile. Fiindcă nu ştim încă unde e trupul Alexandrei. Încă nu ştim dacă e neînsufleţit. Nu ştim decât punctual de ce a durat 19 ore înainte să fie confruntat făptaşul.
Nu ştim de ce intervalul de două-trei minute promis Alexandrei şi vocii ei sufocate de frică s-au prefăcut într-un şir de ore după alte, interminabile ore, înainte să se ceară ajutorul Direcţiei de Operaţii Speciale a poliţiei.
Apelată tardiv, DOS a ajuns abia seara să restrângă la 100 de metri aria localizării unei fete violate, schingiuite şi pe punctul de a fi ucise, care strigase de trei ori la rând după ajutor în dimineaţa precedentă. Fără să primească acest ajutor.
Ştim parţial de ce nu l-a primit. Pentru că regimul a refuzat o modernizare firească, între altele a tehnicii de localizare la îndemâna serviciului de urgenţă, deşi fusese cerută imperativ de UE; pentru că la 112 şi în mare parte din poliţia română, decerebrată după chipul şi asemănarea monstrului antimeritocratic care este guvernarea PSD, nu prea mai există specialişti; pentru că în Republica de la Caracal nu există o unitate care să deceleze rapid cazuri de-o gravitate specială şi de anvergură naţională sau europeană; pentru că această republică n-are o unitate funcţională pentru copii furaţi, în ciuda mecanismului „Alertă Răpire Copil", anunţată cu mult tam-tam acum opt ani.
În fine, nu există o unitate capabilă să preia profesionist îndrumarea psiho-socială a victimelor şi îngrijirea lor şi a familiilor lor. Şi câte şi mai câte nu există. De ce? Pentru că pe o societate patriarhală, înapoiată şi moralmente debusolată, ignorată, în bună măsură, de UE şi de comunitatea savanţilor şi lăsată de izbelişte de o presă vândută, de elite culturale intimidate ori rău orientate, precum şi de o Biserică în fond absentă, situată departe de valorile pe care le clamează, s-a grefat o putere coruptă.
E o putere pe cât de egoistă şi ticăloasă, pe atât de antireformistă, care a declanşat un roll-back al restructurărilor modernizatoare introduse în virtutea aderării ţării la UE şi NATO. E o putere uselisto-pesedistă a nepotismului, a nesimţirii şi indolenţei, cuplate cu voracitatea şi cu dezumanizarea. Una promovând în funcţii cheie exclusiv antivalori, spre a-şi proteja analfabetismul, inepţia şi interesele.
Politizând instituţiile încredinţate lor, stâlpii acestei puteri au sfârşit prin a le extirpa substanţa şi a le remodela astfel, încât să protejeze cleptocraţia. Când astfel de dregători se prăbuşesc şi, date fiindu-le neghiobia, lăcomia şi politica de personal, li se întâmplă des să se împiedice, motiv pentru care ţara a schimbat în ultimii ani ai erei pesediste peste 70 de miniştri, se dărâmă aproape instantaneu şi profund anemiatele lor instituţii. Aceasta e Republica de la Caracal. De ce ne traumatizează?
Fiindcă am trăit în ea fără să ştim de ea. Împreună cu tragedia personală a Alexandrei şi a familiei ei şochează că abia martiriul unor adolescente ne-a silit să nu mai întoarcem capul, ci să privim monstrul republicii eşuate drept în ochi.
Şi să-l confruntăm în carne şi oase: în carne tăiată şi în oase mărunţite, amestecate cu sângele victimelor şi cu lacrimile şiroind ale compatrioţilor lor care nu şi-au pierdut şi ultimul rest de omenie.
E realitatea naufragiului unui stat al lumii libere care se vrea democratic, modern, uman şi eficient. E realitatea prăbuşirii României. E realitatea ruinării unei naţiuni. E realitatea dezmembrării instituţionale a unui stat european, membru al Uniunii Europene şi al NATO.
Din acest punct de vedere, căderea liberă a ţării nu e doar treaba mea, ca ziarist. Ci a Europei, a aliaţilor şi a românilor în genere. Care, în reacţie la contraperformanţele autorităţilor naţionale, de la poliţişti la STS şi de la procurori la premierul Dăncilă, şi-au pierdut total sau parţial sentimentul securităţii şi al încrederii în oficialităţi, în instituţiile statului român şi în presa care a grăbit eşecul său.
Motiv pentru care, perplecşi, după ce au fost îndelung minţiţi, oamenii sunt însetaţi de informaţii precise, directe, rapide, netrunchiate şi neinterpretate propagandistic, o dată cu livrarea lor. Informaţii pe care, ţinând cont de degringolada elitei, de încrengătura mafiotă, mediatico-politico-economică şi de mefienţa faţă de instituţii, cetăţenii au tot dreptul să şi le procure şi să şi le transmită fără să fie culpabilizaţi ca prezumtivi "voaiorişti", de hipermoralişti care se iau în serios excesiv.
La antipodul narcisismului, mulţi din românii din Republica de la Caracal, ca şi milioanele de compatrioţi siliţi de edificarea ei prin comunism şi postcomunism să emigreze, intuiesc ori ştiu esenţialul. Şi anume că, în faţa dimensiunilor dezastrului, nu se mai pot admite jumătăţi de măsură.
Le e clar că nu prea mai ajută nici bla-bla-ul bine articulat, dar tardiv al unui preşedinte prea şovăitor, care ar fi putut să priceapă ce-a descoperit după Caracal cu mulţi ani înainte de Caracal, şi cu atât mai puţin încercările ordinare de politizare a tragediei de către premier.
Cât timp nu demisionează, oficialii nu-s în stare să furnizeze calm, speranţe noi şi o încredere elementară. Românii simt că nici demisia ministrului de interne şi înlocuirea lui cu încă un sfertodoct nu mai ajută cu adevărat.
În ce mă priveşte, sunt convins că aplanarea acestei crize de amploare extraordinară va solicita mai mult decât retragerea întregului guvern Dăncilă. Va trebui mai mult decât un "reset" obţinut prin plecarea sau alungarea regimului pesedisto-aldeist.
Retransformarea Republicii de la Caracal într-o Românie europeană, demnă şi umană, deci modernă, eficientă şi democratică, implică munca grea a construcţiei de punţi între variile segmente ale naţiunii. Presupune educaţie, organizare şi acţiuni civice, instituţionale şi politice mici şi mijlocii, laolaltă cu o singură mare soluţie. Încă o revoluţie.
