Negocierea aderării țării noastre la UE luase sfârșit în anul 2004. Capitolul 24, Justiție și Afaceri Interne, avea stegulețe roșii: legile justiției de abia se adoptaseră, dar încă nu erau perfecte, împărțirea aleatorie a cauzelor către judecători nu exista, strategii de continuare a reformei justiției și strategiile de prevenire și combatere a corupției încă nu erau redactate.
România nu era pregătită pentru aderare la UE în momentul 1 ianuarie 2007. Justiția de abia începuse să performeze, dar numai în sectorul ținând de parchete. Codurile nu erau actualizate, anticorupția era o provocare cu care România nu se mai întâlnise, Agenția Națională de Integritate încă nu era înființată. Considerente de ordin politic și diplomatic, plus încrederea din partea unor înalte personaje europene în persoane precum ministrul justiției sau președintele statului de atunci, au facilitat aderarea noastră.
Dar Guvernul din epocă și Comisia Europeană au negociat un sistem de monitorizare în continuare a noastră, un sistem nemaiîntâlnit până atunci – așa s-a născut Mecanismul de Cooperare și Verificare, destinat României și Bulgariei, ambele primite în UE deodată.
Cele patru condiții impuse se refereau la justiție și la anticorupție, și urma să le îndeplinim în trei ani.
Citește comentariul integral al lui Cristi Dănileț pe platforma de dezbateri Marginalia
